CRÃCIUN BINECUVÂNTAT!

          

           Sfintele Sãbãtori de Iarnã, anul care vine si, multi-multi ani de-acum înainte, sã vã aducã împliniri de care sã vã bucurati în deplinã sãnãtate, înconjurati de prieteni adevãrati!

          Ioan Furtunã

                     

Marea Unire, Iuliu Maniu şi modelul omului politic

 

          Motto: ” Avem intâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; intre un hoţ fără caracter, dar priceput şi intre un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri.” Iuliu Maniu

          Marea Unire reprezintă un moment cu o semnificaţie deosebită pentru poporul nostru intrucât, în cetatea milenară a Alba-Iuliei, zecile de mii de români adunaţi din toate colţurile Transilvaniei, proclamând unirea cu Regatul României, au consemnat finalizarea procesului istoric de formare a statului naţional unitar român. Acest act nu ar fi fost realizat fără contribuţia esenţială a celor care au emancipat cultural şi politic naţiunea română din Transilvania: pe tărâm cultural – Şcoala Ardeleană şi Şcolile Blajului, iar pe plan politic, Partidul Naţional Român. Acest eveniment ne reaminteste de Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, de figurile luminoase ale episcopilor Iuliu Hossu şi Miron Cristea, iar de dincolo de Carpaţi, de contribuţiile Regelui Ferdinand sau ale marelui om politic liberal Ion I.C. Brătianu.

          De asemenea, ziua de 1 Decembrie ni-l readuce în atenţie pe Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, formaţiunea care a organizat evenimentul de la Alba-Iulia. Posesor al unui destin excepţional, Maniu a oferit, prin propria viaţă, un model demn de urmat pentru orice persoană cu aspiraţii politice. Astfel, cariera sa este o exemplificare a calităţilor pe care trebuie să le deţină un veritabil om de stat. Personalitate politică de talie europeană, democrat convins şi patriot luminat, Maniu a fost un om care nu doar că nu a ezitat să îşi sacrifice interesele personale, ci, atunci când situaţia a cerut-o, a fost dispus să îşi pună în pericol propria existenţă în vederea realizării unor idealuri. Un astfel de moment s-a petrecut şi atunci când o coordonat organizarea Marii Adunări de la Alba-Iulia. Ce consecinţe a riscat prin acest gest Maniu din perspectiva legislaţiei austro-ungare? În calitatea sa de avocat şi deputat în Parlamentul de la Budapesta, fără îndoială acesta ştia că deprinderea Transilvaniei din structurile fostului imperiu reprezenta „înaltă tradare” şi oricând putea să fie arestat şi executat. Cu toate acestea, Maniu şi-a asumat toate riscurile şi a devenit artizanul Unirii. De asemenea, odată cu instaurarea comunismului, acesta a refuzat să îşi părăsească ţara şi a plătit cu preţul vieţii.

          Acesta este modelul omului politic Iuliu Maniu, un model atât de necesar în contextul realităţilor actualei clase politice din România, ale cărei principii şi idealuri sunt atât de diferite faţă de cele ale înaintaşului naţional-ţărănist. Din nefericire, idealurile lui Maniu par a fi înhumate alături de el într-o groapă comună de lângă Sighet. În acest sens nu ne miră faptul că în Clujul de care a fost atât de legat, nimeni nu s-a îndurat să îi realizeze un bust, că propria sa casă memorială de la Bădăcin este în pragul prăbuşirii sau că modelul său politic nu este preluat de către contemporani. Aceasta pare a fi răzbunarea mediocrităţii, a celor care pun interesele personale deasupra intereselor naţionale, faţă de cei care au pus interesele naţionale deasupra celor personale. Şi cu toate acestea, recunoştinţa nu este numai o mare virtute, ci reprezintă şi originea celorlaltor virtuţi.

          Acum, în plină criză morală şi economică, este necesară o aplecare asupra acestor dimensiuni, iar premisa de la care pornim este că reconstrucţia României poate fi realizată numai de acei conducători dispuşi să aplice exemplul oamenilor politici din generaţia Unirii, în frunte cu Iuliu Maniu.

lector univ. dr. Mihai Cucerzan, 

national-tãrãnist din Cluj

GUVERNE POSTCEAUSISTE

                  

          Cu peste o sutã de ani în urmã, un presedinte al SUA a rostit aceste memorabile propozitii pe care, pentru stricta lor autenticitate, le redau în limba maternã: " Behind the ostensible government sits enthroned an invisible government, owing no allegiance and aknowledging no responsability to the people. To destroy this invisible government, to dissolve the unholy alliance between corrupt business and corrupt politics is the first task of the statesmanship of the day ". Adicã pe româneste: " În spatele guvernului la vedere troneazã un guvern invizibil care nu este credincios si nici rãspunzãtor fatã de popor. A distruge acest guvern invizibil, alianta fãrã Dumnezeu între afacerile corupte si politica mârsavã, este datoria sefului statului "   

          Acest presedinte era Theodore Roosevelt, cel de-al douãzeci si saselea presedinte al SUA.

          Si, dupã pãrerea mea, unul din cei mai redutabili presedinti ai acestei tãri, fie si prin aceea cã a definit cu deplin temei, acea schimbare care a reprezentat o abatere în practica politicã americanã de la testamentul lãsat de George  Washington, primul presedinte ale acestei republici de pe continentul nord-american. Desigur, multi români nu stiu cã presedintele SUA este si prim-ministrul tãrii, deci seful executivului, cum zic americanii, al guvernului, si asa trebuie înteleasã si ultima propozitie din citatul cu vorbele lui Th.Roosevelt.

          Exportul de democratie americanã este o realitate; formal aceasta este expresia reusitã a libertãtii si dreptãtii dar care este si seducãtoare totodatã. Pentru americani, riscurile democratiei, acelea care rezultã inerent din firea omului, au putut si pot sã fie incã diminuate sau înlãturate prin forta personalitãtii presedintelui, atunci când o are, sau a unor mari figuri ale politicii americane. Pentru noi, românii, este deosebit de important sã vedem si sã întelegem ce fel de democratie a rãsãrit si înflorit în tara noastrã dupã mazilirea lui Nicolae  Ceausescu,  fiindcã aceasta este de fapt o maimutãrealã a celei pe care Theodore Roosevelt o devoala în stilul sãu energic, dur si drept, asemenea cowboy-ului justitiar din America secolului 19.

          Toate guvernele României de dupã 1989 sunt expresia frapantã a cârdãsiei cu fortele retrograde ale societatii românesti, cu cele ale activistilor comunisti si ale lumpenproletariatului român, adicã a celor care, asa cum spunea Roosevelt, "nu sunt credinciosi si nici rãspunzãtori fatã de popor". Toti sefii  guvernelor postceusiste veneu direct din PCR sau din cercurile apropiate acestuia. Pozitiile-cheie din guvern, din prefecturi si consilii judetene, ca sã nu mai vorbim de orase si comune, de asemenea, erau ale lor. Dacã totusi mai existau exceptii, guvernul  noii Românii, prin pionii sãi de la centru si cei locali, îi eliminau pe acesti intrusi care nu erau agreati de sistemul invizibil. Astfel s-a asigurat si consolidat stapânirea invizibilã a României si inaugurat trecerea la noua etapã a orânduirii comuniste în România, cu tot cortegiul ei de efecte devastataoare pentru noi ca natiune si ca popor.

          Bineînteles cã, pe noi, national-tãrãnistii, aceastã realitate ne-a lovit cel mai crunt. Si lovitura ne-a fost servitã nu cu bâta, cu detentia politicã ori cu  interzicerea ca partid. Nu, ci mult mai eficient si mai curat, - "curat democratic".  PNTCD a fost - din nãscare - dat pe mâna comunistilor. Acestia si agentii lor, plus pleava de chilipirgii, s-au înscris într-un numãr suficient de mare în  partidul autointitulat urmas al PNT, au ocupat prin vot functiile de decizie pe toate treptele de conducere din partid si si-au adjudecat astfel puterea în PNTCD. Restul a mers strunã, conform planului comunist.

          Desigur aceastã fazã pregãtitoare nu putea fi înfãptuitã fãrã acordul primei echipe de conducere a PNTCD.

          Persoanele care au adus PNTCD în starea sa de azi au folosit o retetã arhicunoscutã: guvernarea în coalitie. În perioada 1992-2000  PNTCD a coabitat cu cele mai retograde coterii antiromanesti si antitãrãniste. Când, în vara anului 1996, Ion Diaconescu, presedintele PNTCD, însotit de Emil Constantinescu, sustinut de PNTCD drept candidat la presedintia României, proclama de la balconul Casei sindicatelor din Pitesti (judetul Arges) : "suntem condamnati sã guvernãm!", o fi stiut el sau nu adevãrul?! Guvernul rezultat din alegerile generale din 1996 a fost dirijat din umbrã spre compromiterea national-tãrãnismului iar  actorii la vedere au asigurat politica mârsavã si afacerile corupte în dauna prestigiului partidului nostru.

          Astãzi, aceleasi persoane se zbat de mama focului sã reitereze reteta coalitiei cu fel de fel de organizatii dubioase politic pentru cã numai asa se poate dãrma si bruma de credibilitate pe care o mai are national-tãrãnismul. Aceste persoane formeazã lista rusinii în PNTCD si ele trebuie oprite din actiunea lor mârsavã de eliminare a national-tãrãnistilor din politica româneascã.  Acesta este imperativul momentului actual pentru a scãpa tara de un nou guvern în care se întâlnesc afacerile corupte si politica mârsavã. Un guvern care urmãreste sã facã din România un Rai al pãcãtosilor în Grãdina Maicii Domnului.

Aurel Teodorescu

Pitesti, 15 noiembrie 2011

CĂTRE NAŢIONAL ŢĂRĂNIŞTI (VI)

De unde naţional ţărănistul Victor Ciorbea?

         

Când clasa politică românească se pregăteşte să intre în anul electoral 2012, iar analiştii şi oamenii politici lucizi dau şanse de revenire a PNŢCD în Parlament, dl. Victor Ciorbea, care se pretinde nu numai preşedinte de drept, ci şi proprietar al partidului, aruncă partidul dintr-un scandal în altul, făcând orice pentru a-l compromite. Este necesar să privim în trecutul protagonistului, pentru a-i intelege prezentul.

            În timpul dictaturii ceauşiste, pe când naţional ţărăniştii simţeau la fiecare pas supravegherea securităţii, Victor Ciorbea depunea jurământul de credinţă la PCR şi apoi intra în slujba principalului organ al represiunii comuniste: Procuratura.

          Anul 1990, anul prigoanei publice a ţărăniştilor îl găseşte pe Victor Ciorbea pe lista lui Ilie Verdeţ la alegerile parlamentare. Eşecul Partidului Socialist al Muncii îl duce la sindicat. Încă de pe vremea aceea îşi dorea numai lider. Aici, împreună cu azi senatorul socialist Miron Mitrea, lichidează la figurat şi la propriu patrimoniul UGSR. Douăzeci de ani serviciile secrete de sorginte securistă şi parchetul, la comanda stângii chiar şi în timpul guvernării CDR îi ţin dosarul în sertar.

          Când PNŢCD-ul era pe val, majoritar în electoratul capitalei, Victor Ciorbea accede la fotoliul de primar al Bucureştiului. În acelaşi an, orientarea neinspirată a liderilor CDR şi setea de parvenire a lui Ciorbea îl mută pe acesta la Palatul Victoria. În scurt timp, aici se compromite iremediabil ca Prim-ministru. Când bunul său prieten Valerian Stan, numit şef al corpului de control al guvernului dezvăluie megaexcrocheria Apartamentul, vizând în principal membrii PD, justiţiarul Victor Ciorbea, de teamă că va pierde sprijinul politic al PD-ului, îl demite pe curajosul prieten care i se alăturase.

          La conducerea Guvernului, vorbă lungă şi fără substanţă, ajunge batjocora presei prin şedinţele interminabile. Pe plan legislativ, deschide poarta ordonanţelor de urgenţă. Dacă predecesorul său, Nicolae Văcăroiu, a produs patru ordonanţe de urgenţă, Victor Ciorbea ajunge la şaptezeci ca să-i dea argument succesorului Adrian Năstase să treacă de patru sute.

          Între cele mai derutante ordonanţe de urgenţă, bulversând legislaţia României, Victor Ciorbea emite ordonanţa care-l menţinea prim-ministru şi primar al Capitalei, în acelaşi timp. Cei avizaţi, între care şi subsemnatul, au încercat să-l oprească. N-au reuşit, dar ordonanţa a picat în parlament, chiar în timpul mandatului său.

          La practica intensivă a ordonanţelor, i s-a cerut de conducerea PNŢCD şi o ordonanţă de restituire a proprietăţilor. N-a avut curajul măcar să abordeze în guvern marea problemă ţărănistă.

          Compromis de presa antrenată de ministrul său, Traian Băsescu, îşi dă demisia. Partidul pe care l-a reprezentat şi l-a slăvit timp de doi ani devine inamicul principal. Înfiinţează propriul partid - ANCD -, ca să împingă partidul-mamă pe panta declinului. Nu-l poate convinge nimeni să rămână alături de PNŢCD.

          Înţelegând după doi ani de opoziţie că nu are vreun viitor, în alegerile din 2000 revine în Convenţia Democratică, la dimensiunile de atunci.

          Când liderii PNŢCD realizează pericolul candidaturii într-o alianţă, cer şefilor partidelor adunate în Convenţie să candideze pe lista PNŢCD-ului, unica şansă de a trece pragul de 5%. Un singur şef refuză: Victor Ciorbea. În declaraţiile de presă ce au urmat alegerilor din 2000, Preşedintele Ion Diaconescu îl face responsabil pe Victor Ciorbea pentru scoaterea PNŢCD-ului din Parlament. Aceasta nu l-a împiedicat pe veşnicul candidat să-l determine pe Preşedintele muribund să-i dea a doua oară girul.

          După congresul din ianuarie 2001, cu profesorul Andrei Marga  Preşedinte, Vasile Lupu Prim vicepreşedinte şi Cătălin Chiriţă Secretar general, în numai şase luni, PNŢCD-ul semnala în sondaje posibilitatea trecerii pragului de intrare în Parlament. Fără curajul unei intervenţii directe, jeluindu-se la liderii Internaţionalei Creştin Democrate, convinge conducerea PNŢCD, împotriva voinţei majorităţii membrilor, să fie primit la vârf, în postul de preşedinte CNC. Încă din ziua fuziunii a început acţiunea de subminare a conducerii statutare a partidului. Cu sprijinul altor virtuoşi naţional ţărănişti, astăzi pitiţi pe la alte partide, determină demisia profesorului Andrei Marga, preia în forţă conducerea PNŢCD, dizolvă 28 de organizaţii judeţene şi notifică liderilor locali, judeţeni şi naţionali, în număr de peste 300, care nu s-au prezentat să-i jure credinţă, prin executor judecătoresc, excluderea din partid.

          Când pierde procesul la Tribunalul Bucureşti cu o parte din cei excluşi şi este invalidat ca preşedinte, aleargă din nou la liderii Internaţionalei Creştin Democrate, care, prin Silvio Berlusconi, îi cer prim-ministrului Adrian Năstase protecţia lui Victor Ciorbea în justiţie, care si intervine. Aşa ajunge preşedinte  al PNŢCD, făcând public un titlu de glorie din modul cum a determinat, prin trafic de influenţă, soluţia Curţii de Apel Bucureşti.

          Marea realizare în timpul mandatului de Preşedinte al lui Victor Ciorbea a fost golirea conturilor PNŢCD de 9 miliarde lei, lăsând moştenire şi cca 6 miliarde lei datorii la sediul central şi în ţară.

          Când PNŢCD a semnalat din nou şanse de revenire în Parlament, Victor Ciorbea a reapărut cu pretenţia de lider absolut. Această pretenţie apare stimulată şi de rezoluţia DNA din 19 septembrie 2011 în Dosarul nr. 197/P/2011, care-l scoate vinovat, alături de Miron Mitrea, de delapidarea fondurilor proprii din patrimoniul UGSR în valoare de 4,7 miliarde lei şi 2,7 milioane de dolari precum şi de tranzacţia generală prin care şi-au împărţit casele de odihnă şi tratament ale UGSR cât şi fondurile lichide. Dacă răspunderea penală s-a prescris, răspunderea civilă este pe cale de a-l ajunge.  Invocarea persecuţiei politice este la modă.

          Toate încercările de a-l aduce pe Victor Ciorbea la o reorganizare statutară a partidului au eşuat. Personal, l-am asigurat de sprijinul meu la obţinerea Preşedinţiei, cu condiţia să accepte un Congres care să reprezinte din treaptă-n treaptă toate grupările. A acceptat să fie ales doar de cei verificaţi şi numiţi de el, iar la vârf, colaboratorii cu simţul democraţiei, să-l recunoască şef pe viaţă. La fiecare întâlnire i-am cerut să retragă cele peste douăzeci de acţiuni în justiţie, care se desfăşoară în cele mai penibile scandaluri. Nu există pentru el soluţie acceptabilă dacă nu este recunoscut şeful absolut al PNŢCD. De aici concluzia că fie este obsedat paranoic de putere fie că, după rezultate, a fost şi este în misiune de a bloca orice şansă de revenire a partidului nostru pe scena politică. Cine nu vrea să vadă aceste pericole este direct răspunzător pentru disoluţia partidului.

          Personal, vă asigur că sunt gata oricând să-mi depun mandatul în faţa unui for reprezentând întregul partid şi doar în faţa celor direct responsabili de situaţia partidului. Îmi asum răspunderea în aceaşi măsură pentru cele mai sus afirmate.

                            

Al Dumneavoastră,

Vasile Lupu

05.11.2011.

O NOUÃ ETAPÃ ÎN ISTORIA PNTCD

O nouã etapã în istoria PNTCD - I.

          Dupã moartea lui Ion Diaconescu, fostul presedinte al PNTCD între anii 1996-2000, începe  o etapã nouã în istoria PNTCD. Dusmanii acestui partid, aflati în interiorul lui, vor trebui sã gãseascã noi cãi si mijloace pentru a putea continua actiunea de pânã acum, de distrugere a PNTCD. Disparitia lui Ion Diaconescu le-a luat si posibilitatea de a-l folosi ca paravan, în spatele cãruia, acesti antitãrãnisti sã-si continue actiunea lor antitãrãnistã.

          Ca si Corneliu Coposu, si Ion Diaconescu a fost un captiv în PNTCD si, oricâte factiuni si fractiuni ale acestui partid au existat si existã, acestea au ca element comun si de legaturã existenta, în fiecare din ele, a acestor antitãrãnisti încât, oricare dintre grupãrile create de ei, ar cãpãta legitimitatea juridicã de existentã si actiune politicã, controlul comunist asupra PNTCD se pãstreazã neatins.

          Dacã în fruntea PNTCD ar fi un tãrãnist, deci un anticomunist, partidul ar putea deveni continuatorul si urmasul autentic al PNT. Absurdul situatiei prezente din PNTCD este însã cã, desi antitãrãnistii s-au grupat, alegându-si sefii lor, tocmai majoritatea membrilor PNTCD nu vor sã se separe de acestia, strigând toatã ziua: Unire! Unire! Unitate! Fiecare conteazã! etc. etc. 

          De aceea, putem spune cã acum începe o nouã etapã în istoria PNTCD deoarece s-au schimbat multe din datele problemei a cãrei solutie este atât de asteptatã si mai usor de aplicat în noile împrejurãri apãrute în PNTCD.

Aurel Teodorescu

Pitesti, 14 octombrie 2011

O nouã etapã în istoria PNTCD - II.

          În aceastã nouã etapã din istoria PNTCD, principalul aspect este acela cã dusmanii din interiorul partidului sunt lipsiti de instrumentul ce le permitea sã închidã gura celor care nu voiau distrugerea acestuia. Diaconescu si Coposu  au fost folositi, fãrã scrupule, ca instrumente în acest scop. Principalul argument în crearea unui cult în jurul lor, un cult dupã tipic comunist, a fost acela al anilor multi de puscãrie politicã, ce trebuiau onorati prin ascultarea orbeste de tot ce hotãrau ei, la sugestia comunistilor si a slugilor acestora, omniprezente, oriunde se aflau cei doi, chiar si acasã la ei. Rãsplata: asigurarea sustinerii lor ca presedinti ai PNTCD, de cãtre majoritatea membrilor de partid din organizatiile judetene. Astfel, perfect democratic, PNTCD nu mai era sub control national-tãrãnist ci, sub control comunist. Acest "electorat" de partid s-a mentinut permanent, neclintit, încã de la înfiintarea PNTCD, ca partid politic - în ianuarie 1990 - si a decis în toate congresele de pânã acum ale acestui partid. A decis ca PNTCD sã se îndepãrteze, din ce în ce mai mult, de PNT, a decis chiar schimbarea denumirii acestuia prin alta care nu mai amintea nimic de PNT, a ales ca membri ai conducerii centrale persoane favorite ale lui Coposu si Diaconescu, persoane care au dezintegrat partidul si l-au si compromis grav. Adjudecarea PNTCD de cãtre grupuri de indivizi, care prin faptele lor au fãcut dovada scopului pentru care se înscriseserã în PNTCD, acela al stopãrii evolutiei sale pe linia Mihalache - Maniu, a fãcut posibilã evolutia spectaculoasã a oamenilor lui Ceausescu în postura de conducãtori democrati ai unei Românii capitaliste, ca a treia republicã, dupã cele douã: RPR si RSR. Prin oameni cu experientã politicã de tip bolsevic, calificati la cursurile academiei de partid "Stefan Gheorghiu" din Cotroceni, PNTCD a fost o jucãrie în mâna FSN-ului care, indiferent sub ce denumiri a evoluat, l-a  compromis în asa hal în ochii opiniei publice încât acum este foarte greu, dar nu imposibil, sã-si recapete respectul si prestigiul de care se bucura PNT. Sã amintim numai cele douã CDR-uri prin care PNTCD a fost atras în cursã, compromis folosit si ca paratrãsnet contra mâniei populare abil dirijatã de comunisti precum si de ministrii, secretarii de stat, subsecretarii de stat, prefectii si alti demnitari din timpul participãrii partidului la guvernarea din perioada 1996-2000. Acestia nu erau national-tãrãnisti în fapt ci, oameni ai organizatiei comuniste. Vreo câtiva, tãrãnisti dovediti, care scãpasera vigilentei de partid si ajunseserã în functii importante de conducere, au fost ulterior înlãturati si marginalizati.

          Totul s-a desfãsurat conform planului stabilit. Iar dupã ce-au scos PNTCD din parlament, dupã anul 2000, de 11 ani, dusmanii de moarte ai PNTCD, au ajuns acum într-o situatie cam dificilã pentru ei, asa cum am mai spus, deoarece trebuie sã gãseascã noi instrumente de manipulare a celor care pânã acum au fost pãcãliti dar si contra celor care vor sã scape PNTCD din menghina în care a fost prins de grupurile antitãrãniste din PNTCD. Cele câteva femei membre de onoare ale PNTCD, purtate ca odoare, dar care nu au activitate politicã în PNTCD, nu prea le mai sunt de folos, mai ales cã surorile lui Coposu au inceput si ele sã priceapã jocul în care au fost atrase, iar bãtrânul Tepelea, mai întelept decât ceilalti, refuzã contactul cu indivizii ce se erijeazã în presedinti ai PNTCD.

          De aceea, cu îndreptãtire, se poate spune cã începe o etapã nouã în istoria PNTCD, etapã cãreia îi voi dedica un studiu predictiv în partea a III-a din tratarea acestei teme si care, inevitabil, va include si reiterarea solutiilor pe care eu le-am avansat, cu mult timp în urmã, pentru iesirea din impasul în care se aflã acum PNTCD, precum si ale altor membri ai partidului nostru, care se dovedesc activi, în bine si nu în rãu, prin ideile lor de revigorare a PNTCD si pentru care am tot respectul în calitatea lor de camarazi de partid.

Aurel Teodorescu

Pitesti (Arges), 19 octombrie 2011

O nouã etapã în istoria PNTCD - III.

          Etapa actualã, asa cum am mai spus, este favorabilã revenirii, în viata politicã a României, a singurului partid politic nãscut pe pãmânt românesc si din spirit românesc: PNT. Noi, cei care nu am trãdat si am avut în vedere liniile de fortã ale acestui partid, fãurit de Ion Mihalache si Iuliu Maniu, noi cei care nu ne-am alãturat indivizilor agenti de influentã si provocatori travestiti în tãrãnisti si care vin din acea bandã cunoscutã sub numele de Partidul Comunist Român si din cocina politicienilor de ocazie, buni la toate si la nimic, o tagmã ce polueazã în asa hal viata politicã româneascã si al cãror crez politic este ilustrat perfect de asa-numita Realpolitik, la rândul ei un fruct al gândirii bolnave ce a conceput etica situationalã clocitã de gânditori politici de limbã englezã, cu pretentia de a-i învãta pe oamenii politici sã gândeascã "corect politic". Asadar, noi putem face ca partidul fondat de Mihalache si Maniu sã revinã la locul ce i se cuvine si pe care îl meritã în politica de azi a României.

          PNTCD poate acum sã devinã - în esenta sa - PNT dacã acei membri ai sãi - care nu au dãunat în niciun fel idealului national-tãrãnist, prin înhãitarea cu persoane de teapa celor mai înainte pomeniti - se adunã si îsi aleg o nouã conducere pentru cã deja aceasta drojdie umanã, care a maculat blazonul PNT si a compromis tãrãnismul în ochii opiniei publice, s-a separat de adevãratii tãrãnisti si si-a ales sefii ce-a poftit. Deci, situatia s-a limpezit acum în partid, în sensul cã acum se stie cine sunt dusmanii partidului. Pentru acesti intrusi în partidul nostru este acum mai greu sã continue linia politicã impusã de conducera PNTCD încã de la constituirea acestuia în decembrie 1989 - ianuarie1990. Aceastã directie, impusã de sefii de-atunci ai PNTCD, a fost catastrofalã pentru partidul nostru deoarece:

          - a legitimat pe comunisti si acolitii lor ca parteneri politici, iar partidele create de ei, ca partide democrate;

          - a oferit, comunistilor si slugilor acestora, functii de conducere în PNTCD unor indivizi veniti din esaloanele nomenclaturii comuniste si dintre colaboratorii PCR, mai vechi sau mai noi;

          - a stabilit ca PNTCD sã facã politicã numai în aliante: preelectorale, electorale si postelectorale la guvernare, blocând astfel orice tendintã de afirmare, în nume propriu, a doctrinei si ideologiei noastre precum si înfãptuirea programului partidului nostru, rezultatul fiind denaturarea identitãtii sale; 

          - prin aceste trei mãsuri, întreprinse în numele "reconcilerii nationale" - lansatã de Ion Iliescu - a fost indusã o stare de pasivitate, în locul entuziasmului si sperantei, nãscute imediat în urma revoltei organizate de comunisti împotriva lui Nicolae Ceausescu, revoltã  care luase o turnurã periculoasã pentru pucistii comunisti, ceea ce a determinat crimele ce-au urmat. Aceastã pasivitate a favorizat rãul imens adus României de PCR-ul nãpârlit si regrupat prin oamenii sãi formati ca activisti si slugi ale acestuia.

          În prezent, dispunem de toate dovezile trãdãrii si stim cine sunt cei care vor ca PNTCD sã nu mai aibã nicio legaturã cu PNT. De asemenea, cunoastem schema de lucru, tertipurile si instrumentele prin care actioneazã acesti intrusi în partidul nostru. Pe scurt, situatia se prezintã astfel:

          * PNTCD este acum confiscat de cãtre majoritatea procomunistã formatã în acesti ani si care mimeazã credintã national-tãrãnistã prin slogane, declaratii de dragoste fatã de monarhie, condamnã în vorbe comunismul, comemoreazã pe cei care au ucis partidul drag lor, PCR-ul si, afiseazã o stridentã fervoare religioasã crestinã, atât pentru diversiune cât si pentru a camufla ideologia si credinta lor comunistã care, din motive tactice, nu mai este la modã, fiindcã acum nu dã bine.

          * aceastã majoritate este acum vizibilã si prin faptul ca ea s-a separat de tãrãnisti.

          * din considerente tactice, ea îsi formeazã grupãri/tabere conduse de sefii lor, joacã un teatru adecvat scopului, se prefac cã se luptã si, ceea ce este important, antreneazã marea masã a membrilor de partid, la una sau alta din aceste gãsti si astfel este abandonatã activitatea politicã propriu-zisã. Dovadã cã toatã aceastã ceartã este o farsã, este faptul esential cã, desi se combat reciproc, acesti figuranti îsi recunosc reciproc calitatea de membri ai PNTCD, se împacã un timp, se ceartã din nou si apoi reiau scenele de acest fel. Rezultã din asta cã toatã cearta are drept scop mentinerea unei atmosfere de vrajbã si dezordine care sã stopeze orice încercare de actiune politicã.

          * Senatul PNTCD a fãcut greseala tacticã de a se situa, alternativ, de partea uneia sau alteia dintre gãsti, dovedind spirit partizan, pierzându-si astfel calitatea de for care vegheazã la pãstrarea  traditiei, principiilor si conduitei morale tãrãniste pentru ca - în momente de crizã - în partid sã poatã arbitra sau atrage atentia asupra animozitãtilor dintre membrii partidului, mai ales acum, când chiar JODA al PNTCD, a cãrui existentã si atributii sunt stipulate în Legea partidelor politice, a refuzat si refuzã sã-si îndeplineascã atibutiile prevãzute de legea amintitã.

          * PNTCD nu este acum nici la putere si nici în opozitie ci, doar în scripte, puse la îndoialã si acestea - altfel spus - nu se mai manifestã ca un partid politic. Fãrã o conducere care sã-l reprezinte, este târât acum pe la usile partidelor feseniste, de cãtre falsii tãrãnisti, cu scopul de a-l face de râs, cersind  aliante politice (dupã vechea si nociva formula din anii '90) si locuri în parlament, drept rãsplatã cã lucreazã la dãrâmarea PNTCD.

          * doctrina PNTCD este astãzi ceva nedefinit ca urmare a fictiunii stânga-dreapta, fictiune ce permite - acum, în România - disparitia elementelor definitorii ale unei doctrine politice. Urmare a uriasului experiment comunist, ca formã de guvernãmânt si mod de viata socialã, conceptele de stânga-dreapta cu derivatele lor nu mai au niciun sens. Sens are, astãzi, în România ca si în Occident, doar gândirea "corect politicã" ce face posibilã - ca în orice moment - sã poti fi în orice pozitie pe esichierul politic, sã o schimbi pe toatã lungimea acestuia, dupã interesul de moment, fãrã sã ai în vedere niciun principiu si nici o noimã ci, doar profitul personal sau de grup. Or, national-tãrãnistii nu se pot defini decât prin raportare la comunisti; asa a vrut istoria, asa s-a întâmplat: universul concentrationar din penitenciarele cu condamnati politic si din lagãrul în care era România impun aceastã raportare.

          Niciun alt partid politic din România de azi nu se poate defini prin raportare la comunism... numai partidul national-tãrãnistilor poate! Sã nu se creadã cã dacã si liberalii, ca si alte partide, au fost victime ale comunismului, ele au fost anticomuniste. Nu, ele au cochetat cu comunistii dar acestia le-au refuzat avansurile si i-au tratat ca atare: nu i-au urât ci... i-au dispretuit! Asadar, a fi national-tãrãnist înseamnã a nu fi comunist, pentru cã ei nu fac ceea ce fac comunistii. Stânga, dreapta, centru-stânga, centru (adicã zero), centru-dreapta etc., sunt doar perdeaua de fum din dosul cãreia se pot face si desface orice fel de mutãri, zãpãcind electoratul care nu mai întelege nimic din politicã.

          * "brandul" PNTCD - o gãselnitã ce sporeste confuzia si legitimeazã mistificarea si furtul de idei politice derutând atât pe national-tãrãnisti cât si electoratul cât de cât avizat. Folosirea improprie a unui termen din sfera afacerilor este o diversiune. Mai ales în cazul PNTCD. Adicã "brandul" (ca barbarism, dupã pãrerea mea, în aceastã situatie) este acum ceea ce vedem în PNTCD si având în vedere cã practic nu existã dreapta si stânga în politica româneascã, infirmate de realitatea politicã, ca fiind deja notiuni perimate în terminologia politicã - el este caduc. Si ce vedem în PNTCD ca "brand"? Vedem niste indivizi din categoriile deja amintite, nomenclaturisti, colaboratori ai organizatiei comuniste si vagabonzi politici care reprezintã acest brand si, provocând un umor involuntar, se mai zice cã acesta este râvnit de partidele feseniste, ele însele fiind, de asemenea, din acelasi aluat, devenit la rându-I "brand".

          Concluzia care se impune nu poate fi decât urmãtoarea:

          national-tãrãnistii, oricât de putini ar fi ei acum în PNTCD, trebuie sã se adune si sã-si aleagã o conducere provizorie fãrã sã mai tinã seama de gãstile care au divizat partidul. În acest scop, trebuie actualizatã lista - cu cei care au contribuit la declinul PNTCD - pentru a feri partidul de ei. Conducerea provizorie  - asa cum s-a procedat si în 1990 - organizeazã partidul în teritoriu pornind aproape de la zero, reînfiinteazã filialele judetene prin împutreniciri date unor persoane verificate politic. Refacerea partidului "de jos in sus", asa cum unii camarazi de partid cred cã se poate face si cã este democratic, nu este posibilã în situatia datã, dupã cum am vãzut cã s-a încercat. Repet: asa cum în 1990 s-a pornit, tocmai pentru cã în teritoriu oamenii erau nestiutori, a trebuit luatã initiativa de la vârf, vârf constituit pe baza credibilitãtii celor care îl formeazã. Astãzi, în teritoriu/în tarã, existã doar grupuri nereprezentative, formate din antitãrãnisti, din insi din categoriile amintite, numite de sefii grupãrilor antitãrãniste din PNTCD. Odatã create organizatiile teritoriale, se poate convoca congresul partidului care, dupã desfãsurarea congresului, va putea depune la tribunal documentatia cerutã de Legea partidelor politice. În acest demers nu trebuie sã se tinã seama de procesele aflate pe rolul instantei de judecatã, acestea nu sunt ale tãrãnistilor ci, ale celor care nu sunt tãrãnisti, ceea ce se poate demonstra. Prin urmare, aceste procese ale gãstilor antitãrãniste, conform înscrisurilor existente, motivate prin congresele lor, sunt lovite de nulitate si nu trebuie pierdut timpul cu ele. Detaliile acestei actiuni, de revigorare a partidului nostru, se vor stabili în adunarea national-tãrãnistilor, ce va fi programatã la initiativa unor cunoscuti militanti ai partidului, adunare care va avea loc la data si locul convenite.

           Nãscutã în1990, în ritm de lambada, politica româneascã postceausistã ne apare azi în toatã splendoarea ei manelistã. Este politica de jaf, deznationalizare si compromitere a natiunii române pe care numai un partid românesc, cel al national-tãrãnistilor, o mai poate stopa.

Aurel Teodorescu       

Pitesti, judetul Arges  

30 octombrie 2011  

AMINTIRI CU MAJESTÃTILE LOR, REGELE MIHAI SI REGINA ANA

AMINTIRI CU MAJESTÃTILE LOR, REGELE MIHAI SI REGINA ANA

          Au trecut mai mult de 21 de ani de la acel 10 mai 1990, de-atunci când ni se fãcuse pielea ca de gãinã în momentul când se dãdea, prin statia de amplificare de la balconul Pietei Universitãtii, cuvintele înãltãtoare, pline de sperantã, ale Regelui nostru, care atunci  împlinea doar 69 de ani...

          Dupã ce trecuse mineriada din 13-15 iunie si hotãrâsemn sã rãmânem totusi în tarã, dupã pierderea mamei mele - în acele tensionate (când îl auzeam pe Ilici Ilicescu, cã îndemna la delatiune si incita împotriva celor care participase’n Piatã) si cumplite vremuri - în august 1990, am dat drumul - potrivit decretului 54 - primului salon de înfrumusetare privat din Galati: salonul ”Printesa Margareta”! Eram hotãrâti (eu si sotia mea) sã luptãm, sã promovãm spiritul monarhic si sã învingem! Niste... visãtori... incurabili!

          Au mai trecut anii... Am participat la organizarea vizitei M.S. Regina Ana în judetul Galati. Imi amintesc cum, în comuna Fârtãnesti, trecând prin dreptul bisericii din sat si voind sã ne rugãm - Regina si întreg alaiul – aflasem cã, prin ordin expres de la episcopie, era ferecatatã încât sã nu putem sã avem acces în interior… Eram dusmanii poporului… Sãtenii au spart usa si astfel s-a reglat ineptia bolshevickã a Casianului Dunãrii de Jos... Totul a fost, în final, o minunatã reusitã: sãtenii si domnul Dumitru Frosin au fost extraordinar de primitori pentru alesii oaspeti!

          Cu ocazia aceleiasi vizite, dar în oras, M.S. Regina Ana, voind sã se adreseze studentilor adunati în fata Universitãtii, acestia au întâmpinat-o cu urmãtorul slogan fesenist: ”NU FACEM POLITICÃ, NU FACEM POLITICÃ..!” Soferul meu - un tânãr student - i-a oferit un buchet de flori Reginei si, în acelasi timp am si hotãrât ca alaiul sã nu mai opreascã acolo. Dupã pãrãsirea locului, s-a creat putinã liniste si eu, punându-mi mâinile la gurã, am strigat cât am putut: “Noi suntem studenti bolshevitchi... noi suntem studenti bolshevistchi!” Dacã nu s’ar fi  fãcut un cerc de prieteni în jurul meu, militienii reciclati de la primãria situatã vis-a-vis, m’ar fi si înhãtat...

Seara ne-am bucurat de “Chirita...” oferitã de Teatrul de Stat din Chisinãu si de versuri cu dedicatie si cu mult suflet... ale poetilor nostri gãlãteni!

          Vizita Regelui si-a Reginei în judetul nostru, prima de dupã ’90, a fost efectuatã pe la jumatea lunii iunie 1998. Timpurile se mai domoliserã… Acelasi episcop ortodox... da’ mai în bine! Si primarele bolshevick era parcã mai blând... totu’ era deja a’ lor... râu’... ramu’... Ilici Ilicescu îsi fãcea si el cruce deja, mãcar formal... ca liber cugetãtor! Doar tot ei erau la butoane... si sunt, în veci!!

          Vizita în judet, la mãnãstirea Buciumeni, receptia de la sfârsit… toate au fost într-adevãr, reverii regale! Pozele ”vorbesc” destul de bine...

          A fost, de altfel, ultima întrevedere mai apropiatã cu majestãtile lor… Fostii prigonitori ai Regelui din anii ’90 au devenit niste gazde ”de drept” (deh... cu studii la ”Stefan Gheorghiu”!) iar noi, visãtorii acelor ani... privim acum printre gratii... Informatiile le primim de la fostii secretari utc/pcr… deveniti cerberi ai monarhiei române!!

SÃ NE TRÃITI ÎNTRU MULTI ANI, CU SÃNÃTATE, MÃRIA VOASTRÃ!

Ioan Furtunã, national-tãrãnist

Galati, 24.10.2011.  

A murit Ion Diaconescu

Grea pierdere pentru PNŢCD:

A MURIT ION DIACONESCU!

   11 Octombrie 2011                                                                                               de OVIDIU PETROVICI

          Fostul preşedinte al PNŢCD Ion Diaconescu a murit în această seară, la vârsta de 94 de ani, scrie Mediafax.

          Ion Diaconescu, a fost adus pe 1 octombrie de o ambulanţă la Institutul de   Chirurgie Cardiacă C.C.Iliescu cu o stare de lipotimie, fiind internat la Terapie Intensivă.

          Ion Diaconescu a avut o viaţă marcată de destinul PNŢ, partid pe care l-a urmat indiferent dacă formaţiunea s-a aflat la putere, în opoziţie, în ilegalitate sau în anonimatul de după anul 2000.

          Ion Diaconescu s-a născut la 25 august 1917, în comuna Boteşti, judetul Argeş, a fost inginer şi om politic naţional-ţărănist, preşedinte al PNŢ-CD, preşedinte al CDR şi preşedinte al Camerei Deputaţilor.

          Nepot pe linie maternă al lui Ion Mihalache, Diaconescu a intrat în PNŢ încă din 1936, în organizaţia de tineret a partidului, unde a fost membru al Biroului Central (1944-1947).

          După absolvirea Facultăţii de Electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1942), Diaconescu a lucrat ca referent tehnic în cadrul Ministerului Economiei Naţionale până în 1947, când a fost epurat. Arestat la 1 decembrie 1947, prins în valul de arestări ale liderilor PNŢ, Diaconescu a fost deţinut politic între 1947 şi 1964.

          După eliberarea din închisoare, a lucrat ca inginer la întreprinderea Ascensorul Bucureşti, până în 1980, continuând să ţină legătura cu foşti fruntaşi ţărănişti, între care se afla şi Corneliu Coposu.

          În zilele Revoluţiei din decembrie 1989 participă la relansarea partidului, semnând Apelul pentru intrarea PNŢ în legalitate (22 decembrie 1989), alături de alţi foşti membri.

          Îl secondează pe Corneliu Coposu la conducerea partidului (ca prim-vicepreşedinte, ianuarie 1990 - noiembrie 1995), iar după moartea acestuia preia preşedinţia (12 noiembrie 1995 - 27 noiembrie 2000).

          Diaconescu a fost preşedinte al CDR (1996 - 2000), după alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al ţării.

         De asemenea, Diaconescu a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor (27 noiembrie 1996 - 15 decembrie 2000), într-o perioadă dificilă, în care PNŢCD a fost figura centrală într-o coaliţie de guvernare largă şi eterogenă.

          Partidul s-a erodat electoral foarte puternic în perioada de guvernare, caracterizată prin dispute acute şi lungi în coaliţia aflată la putere. Perioada a coincis şi cu o criză economică, astfel încât, la finele perioadei de guvernare, formaţiunea nu a mai atins pragul electoral. Ca partid neparlamentar, PNŢCD a intrat într-un con de umbră, presărat cu răbufniri publice periodice ale scandalurilor dintre diverse facţiuni.

          Diaconescu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢCD la 27 noiembrie 2000, ulterior fiind ales preşedinte de onoare, în 21 ianuarie 2001.

În lunga sa carieră parlamentară - membru CPUN (februarie-mai 1990), deputat de Bucureşti (1990 şi 2000) - Diaconescu a susţinut programul partidului de anulare a consecinţelor regimului comunist.

          Diaconescu a militat pentru restituirea in integrum a proprietăţilor, revenirea la monarhie, lustrarea fostelor cadre ale PCR, reforma morală prin Biserică, privatizare.

          În perioada detenţiei politice, la fel ca şi după eliberare, i-a fost apreciată, potrivit analiştilor, moralitatea precum şi atitudinea de necooperare cu autorităţile comuniste. După 1989, Diaconescu a fost văzut ca un politician cu o atitudine democrată şi anticomunistă.

          De asemenea, potrivit analiştilor vieţii politice postcomuniste, statura morală a lui Diaconescu a întrecut-o pe cea de om politic, pentru că acesta nu a reuşit să menţină partidul în viaţa politică într-un context politic dificil.

          În unul dintre ultimele interviuri acordate presei, Ion Diaconescu spunea că este crescut în spiritul vechii democraţii, iar adversarii politici nu îi sunt duşmani de moarte, ci oameni cu care poate vorbi, lucra. De altfel, el menţiona că a rămas în relaţii bune cu Ion Iliescu, în sensul că se felicită de sărbători.

          De asemenea, el spunea că Traian Băsescu ar putea ajuta PNŢCD să reintre în normalitate.

          "Îmi vin mereu în minte cuvintele lui Maniu (fondatorul PNŢ), care, întâlnindu-se pe un coridor din închisoare cu Coposu (n.r. - care fusese secretarul lui, pe vremea când conducea PNŢ), i-a spus: «Cornele, să nu lăsaţi partidul să moară». Lupta şi suferinţele noastre reprezintă un capital moral uriaş, pagini din istoria acestei ţări. Gândiţi-vă că atâtea personalităţi marcante - Maniu, Mihalache (n.r. - unchiul său) şi mulţi alţii - au murit în puşcărie, în chinuri, pentru PNŢ. Când compar puşcăria în care ne-au chinuit pe noi cu cele actuale, astea de azi sunt un fel de pension. Puşcăriile comuniste au fost chinurile de pe lume. Atâta suferinţă... Sigur că PNŢ are un capital şi-i păcat că se pierde", afirma Diaconescu.

          Ion Diaconescu şi-a publicat memoriile în volumele "Temniţa -destinul generaţiei noastre" (1998), "După temniţă" (2003) şi "După Revoluţie" (2003).