BUNA VESTIRE

                                  BUNA VESTIRE

          Buna Vestire (sau Blagovestenia, cum se mai numeste in popor, cu vechiul termen slavonesc) e o sarbatoare cu data fixa (25 martie), de la care incepe sa curga perioada de 9 luni - pana la Craciun - cat Maria L-a purtat in pantece pe Iisus. Fecioara din Nazaret, crescuta in Templu pana la 15 ani si apoi data in tutela dreptului Iosif (caci parintii ei murisera intre timp), a fost aleasa de Dumnezeu si a primit instiintare prin Arhanghelul Gavriil: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har! Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei... Si iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema...” (Luca 1, 28-32). Iar Fecioara, cutremurandu-se in sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicand: "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Si Arhanghelul l-a vestit in vis si pe Iosif (tutorele si logodnicul Mariei, care nu se atinsese de ea, ci o avea doar in grija) de zamislirea si nasterea cea minunata: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant...” (Matei 1, 20).

          Pe 26 martie, imediat dupa Buna Vestire, e sarbatorit Soborul Sf. Arhanghel Gavriil, crainicul lui Dumnezeu. Arhanghelii, cum le-o spune si denumirea de origine greceasca, sunt "ingeri intaistatatori". Echivaland termenul grecesc, traditia romaneasca ii numeste si Voievozi. Conform traditiei evreiesti, ei sunt in numar de 7, dar in Biblie nu sunt nominalizati decat 3 (Mihail, Gavriil si Rafail).
          Buna Vestire, cea mai veche sarbatoare a Maicii Domnului.

Zâmbetul care tronează peste Rege şi moştenirea lui Coposu

Zâmbetul care tronează peste 

Rege şi moştenirea lui Coposu

20 Martie 2012                                                                                                                de LAURENTIU MIHU

           Dacă din tot ceea ce a spus Corneliu Coposu despre partidul pentru care a făcut 18 ani de puşcărie, Victor Ciorbea ar fi memorat măcar bilanţul uluitor al sutelor de mii de morţi, PNŢCD ar fi avut parte măcar de un somn demn.

          Victor Ciorbea, 2011. "Teroarea şi poliţia politică, aplicate metodic unei populaţii traumatizate în numele unei false democraţii, nu vor salva  de la disoluţie statul nostru." Fraza sună atât de strident în tonul discursului de tipul Antena 3 încât trădează din start miezul unei perspective care şi-a făcut un scop în sine din distorsionarea conştientă a realităţii.

           De la acest semnal şi până la intrarea fostului premier cu bucăţica lui "autentică" de PNŢCD în negocieri extinse cu USL pentru semnarea unui protocol, în perspectiva alegerilor din 2012, se vede bine, nu a mai fost decât un pas. Iar acum, când negocierile dintre liliputul neparlamentar şi gigantul pestriţ ideologic se apropie de faza semnăturilor, e de bun simţ să ne întoarcem o clipă la origini.

          Ne obligă dreptul la păstrarea memoriei şi la recunoaşterea postumă pe care le-o datorăm unor personalităţi precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu; astfel de oameni, ca şi înaintaşii lor, şi-au câştigat din plin locul în istorie prin ceea ce au făcut în timpul vieţii şi prin speranţa pe care ne-au lăsat-o după ce au trecut la cele sfinte. Apoi ne obligă şi imperativul păstrării unei minime curăţenii morale, prin via păstrare în amintire a unor momente triste de după 1989, momente de căutare a echilibrului, la care să ne întoarcem de fiecare dată când ni se pare că prezentul tinde să o ia razna. Cei ce consideră insuficiente asemenea motive sunt de pe acum o cauză pierdută.

          E drept, pentru returul la origini este nevoie de o nebunie şi o forţă lăuntrică fără margini, pentru că adesea va pune în lumină o faţă hidoasă a actualităţii. Să luăm cazul de la care am pornit. După ieşirea brutală din Parlament, PNŢCD a fost scos pe tarabă ca o halcă de carne din care câţiva clienţi şmecheri şi hulpavi sar peste rând şi rup cât mai mult, dar oferind un preţ cât mai mic.

          Viaţa de partid s-a rezumat la şarje interminabile de lupte intestine, iar momentul de vârf s-a consumat cu spargerea partidului în două aripi care mai de care mai pleşuve. La vârf s-au perindat cele mai diverse tipuri de personaje. "Frustratul" şi "bişniţarul ideologic" s-au dovedit a fi genurile cu cel mai ridicat succes. Evident, un succes relativ, limitat la victorii pestilenţiale în luptele interne, căci altiminteri PNŢCD rămâne, normal dată fiind conjunctura, unul dintre cele mai ocolite partide de către electorat. Când domină doar lipsa de scrupule cu care a fost abuzată memoria ţărăniştilor şi comerţul obscen cu valori din panoplia celor intangibile, nici aripa Ciorbea, nici aripa Pavelescu nu pot pretinde mai mult respect decât cel datorat speciei trădătorilor.

          Iată un fragment dintr-o convorbire Corneliu Coposu - Vartan Arachelian: "Eu cred şi sper că patidul nostru va atinge în scurtă vreme ponderea şi şi proporţiile pe care le-a avut în momentul în care a fost desfiinţat de tancurile sovietice. Mă refer la iulie 1947. La ora desfiinţării, partidul nostru avea 2.125.000 de aderenţi. din aceşti aderenţi, aproximativ 270.000 au fost arestaţi de către regimul communist. Iar dintre ei arestaţi, o bună parte, două treimi, au murit în puşcărie."

          Paranteză: pe Aurelian Pavelescu mi-aş dori de aici încolo să-l evcuăm cu totul din discuţia despre PNŢCD, căci reprezintă un nimic mai mare decât a început să însemne pentru ţărănismul autentic şi fostul premier din timpul CDR.

Aşadar, dacă din tot ceea ce a spus "Seniorul" despre partidul pentru care a făcut 18 ani crunţi de puşcărie politică, Victor Ciorbea ar fi memorat măcar bilanţul acesta uluitor, PNŢCD ar fi avut parte măcar de un somn demn. Fostul prim-ministru a ales, în schimb, să despoaie formaţiunea şi să o vândă ieftin foştilor comunişti amalgamaţi în USL. Prin încheierea unui protocol politic cu o coaliţie în care Ion Iliescu şi Dan Voiculescu dau ora exactă, urmaşii lui Coposu încing practic o horă veselă pe mormântul unei moşteniri care până acum fusese "doar" părăsit.

          Proclamaţia de la Timişoara, mineriadele, raptul economiei naţionale executat de experţii din fosta Securitate, stimularea luptei de clasă la care au purces liderii FSN mulţi ani după 1990 şi mai ales sacrificiul suprem plătit de sute de mii de ţărănişti în temniţele comuniste, ei bine, toate astea sunt acum aruncate la coşul de gunoi al istoriei, prin apropierea contra-naturii gândită de Victor Ciorbea şi de iresponsabilii săi colegi săi de partid.

          În 1990, Ion Iliescu, de pildă, nu doar că a urmărit ca un buldog să-şi consolideze puterea, dar a căutat, în cel mai pur stil sovietic, să-şi umilească adversarii politici: "Doomnu' Copoiu, doooomnuu' Copoiu, nu mai îmi da dom'le cu sula-n coaste!"

          Apoi, a uitat atât de repede Victor Ciorbea cu ce exponenţi ai mentalităţii retrograde îşi aliază acum bucata de partid pe care o ţine în buzunar? Iată ce gândea Ion Iliescu, la un deceniu de la Revoluţie, despre o valoare pentru care ţărăniştii autentici au luptat până când a devenit şi în România un fapt cotidian: "Este un moft chestia asta cu sfânta proprietate privată, restituirea pădurilor este o prostie istorică." Iar nu mai departe de 2005, fostul preşedinte recidiva încă şi mai cumplit pentru cei care împărtăşesc alte valori decât leninismul, stalinismul, putinismul: "Avem şi noi o boală în ţara asta, iar aceasta este alternanţa la Putere. Şi chiar dacă există această alternanţă la Putere, nu am ajuns să învăţăm faptul că ea nu trebuie să întrerupă continuitatea anumitor lucruri." Prin urmare, care sunt acele valori comune cu USL şi PSD pe care Ciorbea&Co, le-au luat drept reper pentru a atârna PNŢCD la reverul lui Iliescu şi Voiculescu? Dar poate că ţărăniştii autentici de 2012 ("autentici" le spune chiar fostul premier din era CDR actualilor colegi de orgii politice) au ajuns mai nou în total asentiment cu perspectiva fesenistă asupra mineriadelor. Poate că printr-un bizar concurs de împrejurări formaţiunea a devenit una de grădinari răspopiţi, căzuţi în perfect acord cu manipularea lui Iliescu&Co, anume că minerii au venit în Capitală pentru a planta panseluţe.

          În concluzie, din apropierea PNŢCD de USL şi PSD să înţelegem că liderul Victor Ciorbea agrează acum versiunea liderului Ion Iliescu din 1990? Anume că: "Nu este nici un mort provocat de mineri. Sigur că minerii, la rândul lor, au făcut şi lucruri bune. Ei au ajutat ca să fie curăţată Piaţa Universităţii de urmele vandalismelor din ajun şi reluarea traficului. Ei au pus mâna pe sapă şi au refăcut tot spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional." Sau poate a devenit fanul salutului tovărăşesc prin care România a şocat Europa şi America? "Dragi mineri! Mă adresez dumneavoastră de astă dată, muţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat la chemarea noastră."

După cum ştim, una dintre explicaţiile găsite pentru viteza cu care PNŢCD a sucombat după ce a ieşit de la guvernare este aceea a infiltrării partidului cu "săgeţi" din vechiul sistem.

          Cu siguranţă că la spargerea şi la decredibilizarea formaţiunii au existat contribuţii consistente din zona gri. După cum şi la mineriade nu au participat doar hoardele cănite pe faţă, ci şi "gulere albe" care au coborât în stradă pentru a urmări, la ordin, ţinte dinainte stabilite. Există dovezi incontestabile că sub preşedinţia lui Ion Iliescu bâta a vorbit în repetate rânduri la modul oficial.

Acum, odată cu intenţia de a se alia cu USL, ce să înţelegem, de la PNŢCD-ul condus de Victor Ciorbea? Că mineriadele nu au existat sau, din contră că partidul e gata să dea carnet de membru oricărei specii de miner, din cele care făceau ordine în România anilor '90? Poate că îl găseşte Ion Iliescu şi îl aduce în PNŢCD-ul lui Ciorbea pe ortacul anonim care dădea un celebru interviu în zilele lui iunie 1990, după indicaţiile unui sufleur care nu apare în cadru; şi care spunea: "...la Peneţeu droguri, armament, muniţie, ăă, maşină de scris automată... tipărit bani la Peneleu..."

          Protocolul PNŢCD-USL reprezintă mai mult decât un simplu episod nefericit, decât o eroare politică sau o faţă diformă a pragmatismului politic. Acest tip de prietenie este parte a unui proces mai amplu. El include şi subita repunere pe tapet a legii lustraţiei. Abia acum a devenit realitate, iar asta după ce toată lumea s-a asigurat că impactul prevederilor va fi minim. Chiar şi aşa, în săptămânile care au trecut am fost martorii unei uluitoare tranzacţii cu lustraţia, când unii au folosit forma abia trecută prin Parlament doar pentru a scoate din joc anumite persoane. Puţini s-au dovedit empatici cu spiritul şi cu ideea de lustraţie.      

          De referinţă în fenomenul la care asistăm, şi în care am inclus protocolul PNŢCD-USL şi lustraţia, e şi recuperarea monarhiei. De anul trecut, Casa Regală şi Regele Mihai I au devenit repere în societatea românească. Ar fi fost cu adevărat remarcabil dacă recuperarea monarhiei nu ar fi fost opera unor comunişti notorii şi a unor securişti-până-la-moarte. A unor oameni care au ştiut când să blocheze ceva şi când să nu o mai facă, în funcţie de ceea ce dictează, din subteran, propriile interese.

          Capcana întinsă acum PNŢCD-ului, monarhiei şi ideii de lustraţie reprezintă practic un popas final, o încheiere a muncii de destructurare a ceea ce a rezistat cu demnitate comunismului şi care ar fi putut pune bazele unei Românii mai sănătoase decât cea care a renăscut după 1989 prin profanarea scheletelor atâtor deţinuţilor politici şi a cenuşii morţilor de la Revoluţie.

          Este ultima fază a operei pe care oameni ca Ion Iliescu şi ceilalţi de teapa sa şi-ar fi dorit să o vadă împlinită chiar din primele zile de libertate.

          Am avut şi mult noroc atunci, iar asta cu mintea limpede şi entuziasmul câtorva lideri autentici ai Opoziţiei, care s-au încăpăţânat să nu cedeze torturii şi umilinţelor sistematice la care fuseseră supuşi în anii roşii, şi care au înţeles, primii, că România fesenistă se îndrepta spre o nouă prăpastie. A fost atunci o vreme când cele câteva voci nu au încetat să "emită", deşi auditoriul arăta dezolant: milioane şi milioane de români mergeau doar înainte, urmând traseul indicat de cei care au ştiut să pună primii mâna pe belciuge.

          Acum, însă, eforturile, rezistenţa, riscurile, inteligenţa şi intuiţia excepţională a unor oameni precum Corneliu Coposu, cu alte cuvinte, memoria lor sunt din nou în pericol.

          În cel mai mare pericol, pe lângă bagatelizare, este cel al uitării definitive.

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/zambetul-care-troneaza-peste-rege-si-mostenirea-lui-coposu-257818.html

INVAZIA MAIMUTELOR ÎN PNTCD!

      INVAZIA MAIMUTELOR ÎN PNTCD!

          Motto: ” Avem intâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; intre un hoţ fără caracter, dar priceput şi intre un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri.” Iuliu Maniu

Auricã Pavelescu în fruntea turmei de maimute invadatoare...

Dan Horea... este la fel ca ceilalti,

doar cã m-am prins ceva mai târziu!

          Disparitia neasteptatã a Seniorului Corneliu Coposu, în toamna lui 1995,  tocmai atunci când neamu’ lui nerecunoscãtor începuse sã-l iubescã, a urcat scorul partidului în sondaje c’o vitezã ametitoare. Oportunistii momentului (de felu’ moralistului infiltrat Ion Beuca!) au venit cu grãbire’n PNTCD pentru a fi prezenti la previzibilul îmbelsugat festin, alãturi de cei "detasati"  – "în misiune", fiind – încã de la reînscrierea PNT, atunci, în ianuarie 1990, sub numele de PNTCD.

Marian Popa,  candidat rural la primãria mun. Galati:

întâi doctor în ALBA-NEAGRA si apoi si bacalaureat...

greu la bacalaureat... urmeazã mai apoi si cele 7 clase!

         Nominalizãrile sotiei, pentru diverse dregãtorii, în bucãtãria de-acasã, de la bloc, lipsa de carismã si, mai ales, de fermitate – a presedintelui Ion Diaconescu – în luarea deciziilor importante pentru viitorul partidului aflat încã la putere, dublate de trãdarea PNTCD-lui de cãtre licheaua comunistã, Emil Constantinescu, au creat premize nefaste – pornite, ce-i drept, imediat dupã câstigarea alegerilor din 1996 – anilor de opozitie extraparlamentarã de dupã 2001. Dupã pierderea alegerilor din 2000, a fost singurul presedinte care si-a depus mandatul, fãrã nicio ezitare! Deh, alte valori, cinstit, cu caracter!!

Tudorel Chesoi: "Pupat toti Piata Independentei"...

          Carentele’n tinuta moralã, currículumul îndoielnic(al "misionarilor" din jiltzul suprem – iuda-Ciuhandu, Radu Sârbu, Ciorbea, Milut, Pavelescu, Vasile Lupu) precum si dovedita rea-credintã a acestora, care-au urmat la conducerea PNTCD dupã presedintele de onoare Ion Diaconescu – toate acestea cumulate – au condus la actuala imagine confuzã si la cãderea moralului activistilor/sustinãtorilor lui mai putin vehementi. Tinuta fanariotã(de peliculã de epocã), a asa-zisilor lideri precum si atitudinea bizantinã a majoritãtii – de peste-o sutã de simultani vicepresedinti – din spatele lor, au întregit tabloul dezastrului omniprezent – de la centru spre filiale.

Iulian Prunaru... un militian autentic!

Laurentiu Mândrea, sluga controversatului M. P. Milut,

eminenta cu pregnante miasme securistice...

          Cea mai hilarã pasiune a veleitarului arivist, activist PNTCD, este si-acum, la cel mai mare pret, cea de-a fi vicepresedinte! Acesta, unsul, se strãduie sã-si câstige diverse titluri de noblete’n principate sau, mai nou, în actualele euroregiuni (Crai de Ardeal, Ban de Oltenia, fanariot de Muntenia sau... din argat de Moldova – Mare boier de Fãlciu etc.), fãcând cele mai ridicule gimbuslucuri în fata credulilor supusi sau juisând pe la diversele televiziuni de apartament... încurajati de ziaristi calificati la locu’ de muncã! Corect... contra cost: o cinzeacã la sfârsitu’ emisiunii!

          Bomboana de pe colivã’n PNTCD însã, vrem-nu vrem, rãmâne câstigarea functiei de presedinte în instantã, printr-o perpetuã si vicleanã tigãnealã, de-a lungul celor aproape 4 ani, petrecuti prin halele Uzinelor Dreptãtii: cutreierãtoru’ de partide, Auricã Pavelescu a fost recunoscut, de justitia românã, drept presedinte! Organizarea si tinerea congresului din 17 septembrie 2011, cicã, pentru cei d’alde Auricã si sperjurii din preajmã-i, ca si cum n’ar fi avut loc… Este presedinte recunoscut de tribunal, ce nevoie mai este sã se deranjeze pentru recunoasterea ultimului congres si-a domnului Vasile Lupu ca presedinte?! Nu mai este timp, trebuie sã ne ocupãm de pregãtirea localelor etc. etc. Ce mai?!! "Un avocat mic cu capul mare", dixit presedintele Bãsescu, la vremea respectivã, valabil si-acum despre acest mare tzepar.

Lucian Ioan în reverii de primãvarã... à la Dinu Pãturicã!

          Crearea unei camarile ad-hoc, de insi unu’ si unu’, arivisti, oportunisti si fãr’ de caracter, i-a asigurat timpul de sevraj necesar aurolacului pripãsit în PNTCD. Pe buzele acestor farisei, "yesmani si sicofanti"(vorba brucanului!), stau numai citate celebre despre moralitate si despre caracter, spuse – pe vremuri – de Iuliu Maniu, de Ion Mihalache, de Corneliu Coposu sau de Ion Ratiu... "Bacii" din Ardeal, cei din Banat, din Oltenia... niste creaturi amorale, la fel de alba-neagra precum cel de Fãlciu, naturalizat în Galati. Toti acesti viteji au lipsit de la CNC-ul din 25 februarie pentru a-i da sustinere, astfel, Pavelescului. Le era fricã cã’n 2012 n-ar mai putea parveni politic: alba-neagra se cheamã!!   

Stafia lu’ don' Marean Milut în PNTCD...

          Atragerea’n joc si-apoi înselarea si intimidarea presedintelui Vasile Lupu au creat o situatie dintre cele mai confuze în acesti ultimi 12 ani ai PNTCD.

          Ce mai?! S-a întors PNTCD cu dosu’ cãtre noi si cãtre tarã! Planeta maimutelor... INVAZIA MAIMUTELOR ÎN PNTCD!

          Dar... orice mare rãu s-ar dori acestuia, PNTCD tot va izbândi! Numai si fiindcã... mai sunt optimisti ca mine si ca multi altii care cred cã anumite valori morale ale neamului nostru nu pot sã renascã decât în partidul care-a dat cei mai multi mucenici pentru mântuirea lui si-a tãrii! Pentru cã SENATUL PNTCD mai are încã supravietuitori ai iadului temnitelor comuniste... umiliti si torturati, dar curati si demni!

          Împutinati si post-decembrist... cam de-aceiasi cãlãi bolsevici, multi dintre acestia infiltrati în urmasul PNT-ului interbelic, parcã pentru a le supraveghea si ultimele zile de sperantã întru dreptate si credintã’n principiile de-o viatã, de oprire a rãzbunãrii iudelor pe partidul lui Maniu si Mihalache si de iertare crestinã a acestora, de reparatie partialã a rãului comis asupra sfintelor tinereti rãstignite.

HOTÃRÂREA SENATULUI PNTCD DIN 29 FEBRUARIE 2012

                  SENATUL PNŢCD 

    

                                                        HOTÃRÂRE 

 

          Constatând starea de dezbinare în care a fost adus Partidul şi lipsa de legitimitate a conducerilor care, incapabile de a-l reprezenta pe scena politicã, şi-l disputã in Justiţie,

          Senatul - în calitatea sa de pãstrãtor al personalitãţii politice a PNŢCD şi de garant al liniei politice a acestuia – hotãrãşte sã-şi asume, cu începere de Joi 1 Martie 2012, conducerea acestui Partid.

          PNŢCD nu cerşeste recunoaştere sau susţinere, nici de la Putere, nici de la Opozitie, şi nici de la Justiţie.

          El nu este dispus sã cauţioneze prin asocieri dubioase structurile compromise de trecutul lor totalitar şi post-decembrist, astãzi in cãutare de onorabilitate. Nici sã tolereze impostura celor care încearcã sã-şi însuşeascã prestigiul PNŢCD uzurpându-i identitatea şi istoria. 

          PNŢCD se afirmã în viaţa publicã prin luãri de poziţie şi acţiuni proprii, conforme cu idealurile sale şi cu tradiţia lui de luptã.
          PNŢCD este conştient cã în Romãnia de astãzi el întruchipeazã legitimitatea democraticã, deoarece este singura componentã a scenei politice care s’a împotrivit efectiv şi constant totalitarismului marxist şi stãpânirii sovietice.

          Senatul îi cheamã pe toţi cei legaţi de valorile definitorii ale personalitãţii moral-politice a PNŢCD sã-şi manifeste cu fermitate adeziunea la acţiunea sa, implicându-se activ în lupta pentru readucerea partidului nostru în centrul vieţii poltice a Ţãrii.
          Momentul este grav şi totodatã prielnic. Actuala clasã politicã este în derutã; românii au înţeles cã nu mai au nimic de aşteptat de la ea pentru cã nu are soluţii la problemele cu care se confruntã Ţara. Depãşitã de situaţie, nu-i mai poate face faţã prin diversiune şi demagogie - mijloacele prin care s’a menţinut pân’acum la putere.
          Dacã se arãtã demn de ideea pe care Românii şi-o fãceau despre el în 1996, PNŢCD poate înfãptui schimbarea nerealizatã dupã 1989: lichidarea efectivã a rãmãşiţelor politice şi sociale ale comunismului - care-şi asigurã perenitatea simulând procedural ritualul democratic. 

          PNŢCD nu poate sã deie girul sãu unei democraţii de imposturã luând parte la farsa alternanţei dintre formaţiile iscate din PCR: vocaţia lui este de a restaura democraţia autenticã – care presupune abolirea prealabilã a regimului impus în 1990 de neo-comunişti prin acţiunile teroriste cunoscute sub denumirea de “mineriade”.

          Lipsiţi de mijloace materiale, dar înarmaţi cu credinţa în Dumnezeu , Adevãr şi Dreptate, şi întãriţi de simţul datoriei faţã de Neam şi de Ţarã, suntem convinşi cã avem puterea de a birui.

 

          Haideţi la luptã !

          Bucureşti, 29 Februarie 2012.

SE CUVINE SÃ SÃRBÃTORIM 8 MARTIE?!

          Absolvent al Facultãtii de Ateism Stiintific a Universitãtii de Stat din Moscova si a Facultãtii de Teologie din Bucuresti, doctor în teologie si filozofie, profesor la Universitatea de Stat “Lomonosov” din Moscova si decan al istitutului teologic “Sfântul Tihon”, membru al comisiei pentru problemele cultelor de pe lângã Duma de Stat a Rusiei, autor a numeroase cãrti de teologie si filozofie.
          Diaconul Andrei Viaceslavovici Kuraev este nãscut în data de 15 februarie 1963, la Moscova.

                                                   

Se cuvine sã sãrbãtorim 8 martie?!

                                                           Traducere a colectivului revistei Ekklesia

                                        

            Suspiciunea fatã de aparente este una din virtutile crestine. Fãrã a cerceta, se poate încrede doar în Bisericã, în rest crestinul trebuie sa fie suspicios. El nu trebuie sã evite întrebãrile simple de genul: “Ce faceti? Unde mã duceti?”

            Fiind în afara Bisericii, te intrebi: Unde am nimerit? Esti luat de mânã si împins în horã: “Joacã!” Dar dacã hora e încinsã în jurul unui idol? Sau sub picioarele unde dansezi e un loc sfânt? În crestinism nu se admite ca cineva fãrã cunostintã de cauzã “sã sarã cu capul în fântânã”. În caz contrar, putem repeta o întâmplare ce s-a petrecut pe timpul lui Iulian Apostatul.

            Iulian domnea dupã Împãratul Constantin, adicã dupã ce o mare parte din Imperiu primise crestinismul. Dar noul împãrat a dorit sã întoarcã Imperiul înapoi cu fata spre pãgânism si a recurs la un siretlic. “Dupã un obicei strãvechi, împãratul împãrtea banii ostasilor. Însã de data aceasta el a pus între tron si ostasi un altar cu cãrbuni încinsi si a poruncit ostasilor mai întâi sã ardã putinã tãmâie si apoi sã primeascã banii din mâna sa. O mare parte din armatã, din nestiintã a fost înselatã, dar unii au descoperit viclesugul si, prefãcându-se bolnavi, au ocolit aceastã capcanã.

            Dupã împãrtire, unii ostasi stãteau la masã. Unul dintre crestinii ce primiserã banii în acest mod, luând cupa cu vin, a fãcut asupra ei semnul crucii, la care alt ostas i-a reprosat: “Cum poti binecuvânta vinul cu semnul crucii, când nu demult ai ars tãmâie Împãratului? Oare nu te-ai lepãdat de Hristos prin acest gest?”. Auzind aceasta, multi din cei ce stãteau la masã si-au dat seama de ceea ce au fãcut si au plâns. Lãsând cheful, ei au alergat în piatã strigând cã sunt crestini si cã au fost înselati de împãratul viclean. Ajungând la palat, ei au cerut sa fie arsi pe rug, pentru cã întinati fiind, sã fie curãtati prin foc.”

(Teodor, “Istoria Bisericii” 3,16-17)

            Dupã cum vedem, crestinul ar trebui sã fie cel putin curios: ce se întâmplã, totusi, dupã cortinã? Uneori însã aceastã cortinã, privitã de departe, aratã ca un perete dupã care nu mai este nimic. Dar chiar dacã “decoratorul” se jurã cã peretele este real si cã nu e un decor, iatã cã un amãnunt iese la ivealã si compromite toate jurãmintele lui. Unele din acest fel de amãnunte m-au fãcut sã cercetez mai amãnuntit ziua de 8 martie. M-am întrebat: De fapt, ce facem în aceastã zi? Este oare aceastã sãrbãtoare neutrã cu privire la principiile crestine?

            În religie, ca si în culturã, existã un compartiment de cercetare: reconstructia mitologicã. Dupã cum un arheolog, bazându-se pe un fragment dintr-o coloanã, reconstruieste aspectul unui templu, iar un istoric al religiei, dupã o referire neînsemnatã, încearcã sã refacã un cadru religios cândva actual, tot asa si eu, bazându-mã pe detaliile ce au ajuns pânã în zilele noastre, încerc sã gãsesc motivul pentru care se sãrbãtoreste 8 martie. Întrucât aceastã zi este unica frоntierã din “dinozaurul” sovietic care s-a mai pãstrat, apar întrebãri: De ce anume ea a supravietuit perioadei comuniste? Ce asocieri, gânduri, sperante erau legate de acea datã când sãrbãtoarea de abia fusese inclusã în calendar? Cunoastem istoria înfiintãrii tuturor sãrbãtorilor comuniste, ca 1 mai sau 17 noiembrie, dar nu si 8 martie. Nu existã o versiune oficialã care sã explice de ce a fost aleasã anume aceastã datã pentru sãrbãtorirea “zilei internationale a femeii”.

            Multi ani de-a rândul, când se apropia ziua de 8 martie, întrebam istoricii si jurnalistii care se pregãteau sã scrie articole pe aceastã temã, si chiar oameni de rând: ”De ce sãrbãtorim aceastã zi?” Dar de fiecare datã primeam aceleasi rãspunsuri: “Asa a fost lãsat” sau “Asa s-a hotãrât.”

            Sãrbãtorile nu apar de la sine. În special sãrbãtorile comuniste au fost stabilite de persoane istorice reale. Cine dar ne-a învãtat sã sãrbãtorim aceastã zi? Cine si de ce? Putem reconstrui si întelege motivatiile acestor oameni?

            Stiinta, înainte de a propune ipoteze noi, aratã de ce nu sunt satisfãcãtoare argumentele vechi. De aceea voi explica de ce nu sunt de acord cu unele explicatii cu privire la 8 martie. De exemplu, nu sunt de acord cu explicatia cã aceastã zi este ziua primãverii. Nu ar fi mai corect ca ziua primãverii sã fie pe 1 martie (cum serbeazã românii, bulgarii sau sârbii), prima duminicã din lunã sau ziua echinoctiului de primãvarã - 22 martie? De ce primãvara ar trebui sa vinã pe 8 martie?

            Dacã este o zi a femeii, n-ar fi mai comod sã se sãrbãtoreascã într-una din duminicile primãverii si nu obligatoriu într-o zi care picã în diferite zile ale sãptãmânii? Este aceastã zi o amintire a unui eveniment istoric? Nici o sursã oficialã nu confirmã aceastã presupunere.

            Nu e straniu cã oamenii serbeazã o zi de care nu stiu mai nimic? Nu face aceasta posibilã situatia în care cei invitati la o petrecere serbeazã una, iar organizatorii - cu totul altceva? Ei nu vor sã descopere adevãratul motiv al petrecerii: “Bucuria noastrã e mare si nu ne împotrivim ca lumea sã ne felicite, însã sãrbãtoarea noastrã nu e înteleasã tuturor. Totusi dorim o sãrbãtoare mondialã, de aceea, pentru ca toti sã fie veseli si sã ne felicite cu sinceritate, îi vom da o altã denumire si o altã explicatie.”

8 martie, ziua emancipãrii femeii!

            Ce poate fi neînteles si ascuns în aceastã zi? Cu totii stim cã 8 martie este “ziua internationalã a femeii”. De asemenea stim cã femei existã în toate tãrile lumii. Cu toate acestea, în ultimii ani ne-am dat seama cã aceastã zi se serbeazã doar în tãrile fostei URSS si în unele tãri foste socialiste. De ce în celelalte tãri nu se serbeazã aceastã zi? 8 martie nu e ziua femeii, ci a unui tip special de femeie – „femeia revolutionar”. Iatã de ce în tãrile unde miscarea comunistã nu a prins rãdãcini, aceastã sãrbãtoare nu existã.

            Este înteleasã nevoia miscãrii revolutionare de a avea sãrbãtorile proprii în locul unor sãrbãtori populare, bisericesti sau nationale. De asemenea este înteleasã si dorinta de a trezi si încrederea în tovarãsii de luptã. Destul de ingenioasã a fost ideea de a încadra în miscarea revolutionarã nu numai bãrbati muncitori, ci si femei, creându-le si o sãrbãtoare a lor.

            De ce însã ziua femeii-revolutionar a fost pusã pe 8 martie? A fost concediat cineva dintre liderii miscãrii? Cine a fost arestat? Cine din ei s-a nãscut în aceastã zi? Nici un rãspuns. De aici reiese cã motivele creãrii acestei sãrbãtori nu au fost istorice, sociale sau publice. Ceva personal îi lega pe fondatorii acestei sãrbãtori cu aceastã datã. Odatã ce motivele au fost personale, ar trebui sã cercetãm mai îndeaproape persoanele, care de altfel ne sunt cunoscute încã din copilãrie. Numai cã abia nu demult ne-am permis sã observãm cã nu doar apartenenta la Internationala Comunistã si ideile revolutionare erau comune pentru ei, ci si o anumitã legãturã etnicã. Internationala, cum s-a constatat mai tîrziu, în mare parte era uninationalã. Este un fapt fãrã de care nu se poate vorbi despre miscarea revolutionarã din Europa sfârsitului sec. 19 - începutul sec. 20. Evreii sunt cei care au ridicat popoarele împotriva “lumii violentei” si au propus ca ea sã fie “distrusã din temelie”. Sã ne amintim de sprijinul organizatiei evreiesti BUND în organizarea primului congres al Partidului Revolutionar Social-Democrat din Rusia. “Comitetul Central al BUND-ului a luat parte activã în organizarea primului congres al partidului si s-a ocupat în special de partea organizatoricã. Kremer, care locuia la Minsk, avea o influentã destul de mare în sesiunile congresului. Primul congres a avut loc chiar în sediul BUND din Minsk.” (Tolghin. Despre primul congres al PRSDR / Slãbiciunea socialismului. Revolutia din Rusia si evreii, A. Serebrenicov, sub îndrumarea lui A. I. Soljenitîn. Paris; M., 1995. p.27).

            Iatã cum explicã cauzele esuãrii revolutiei din 1905 V. Jabotinski, unul din liderii miscãrii sioniste din Rusia. “Îmi amintesc cã atunci gloatele erau în stare de orice. Un orator iscusit i-ar fi putut conduce usor la asaltul Odessei si la spânzurarea lui Dimitrie Neidgard pe stâlpul unui felinar. Într-adevãr, oratorii erau ascultati cu sufletul la gurã, numai cã toti erau fete cunoscute, “cu ochii rotunzi, urechile mari si gura p...” si nici nu începea bine sã vorbeascã cã în gloatã se auzea: ”Ãsta-i jidan.” Era o remarcã, în nici un caz o exclamatie sau un rãcnet, si în aceastã remarcã nu se gãsea nici urmã de rãutate, doar cã acest amãnunt se lua în consideratie si imediat se observa cum temperamentul gloatelor scãdea. În acele momente, poporul si oratorul trebuiau sã fie una, ei însã nu aveau nimic comun cu Rusia, cu traditiile ei - ei erau strãini pentru popor. Evreii ieseau si vorbeau despre ceva, iar lumea îi asculta fãrã urã, dar si fãrã înflãcãrare. Se observa cã odatã cu aparitia primului orator evreu, rusii concluzionau: ”Dacã vorbesc jidanii, înseamnã cã doar pe jidani îi priveste.” Se crea senzatia unei cauze strãine, profitul cãreia îl vor avea tot strãinii.” (Jabotinski V. Revolutia Iudeilor / Slãbiciunea socialismului. p.485-486.)

            Acum sã ne amintim de revolutia care a reusit bolsevicilor. Se zice cã Feldman, întâlnindu-se cu niste tãrani “deputati”, a zis: “Curând, tovarãsi, în toatã lumea se va instaura puterea sovietelor!” La care i se rãspunse: ”Asa ceva nu va fi.” “De ce nu va fi?” întrebã Feldman tulburat. “Nu-s destui jidani.”

            Recunoscând omogenitatea etnicã a “revolutiei ruse”, sã pãtrundem în vietile acestor oameni. Închipuiti-vã în locul Clarei Tetkin, sã zicem. Va venit în gând sã înfiintati o grupare revolutionarã de femei, sã folositi forta femininã în lupta contra “exploatatorilor capitalisti”. Pentru o consolidare si o propagandã mai bunã a acestei miscãri, aveti nevoie de o zi simbolicã, care va fi ziua Femeii-Revolutionar.

            Revolutia, dupã cum se stie, porneste dintr-un patos religios. Ea însãsi este un mit, iar unui mit îi este caracteristic sã aibã antecedente. Actiunea prezentã ar trebui sã readucã în actualitate un oarecare model din mitologia veche. Instinctul mitic al revolutiei pune întrebarea astfel: “Au fost în istorie femei care au ridicat poporul în lupta contra tiraniei si au avut succes?” Rugând un european sã dea un nume de femeie-lider, el negresit va rãspunde: Ioana d’Arc. Dar Clara Tetkin era evreicã si pentru ea mai familiare sunt asocierile cu evenimentele din istoria poporului sãu. Pentru evrei Ioana d’Arc corespunde Esterei din istoria biblicã. De aceea, atunci când Partidul a pus problema înfiintãrii unei sãrbãtori feminine, Clara Tetkin si-a adus aminte de Estera.

            Cu multe secole în urmã Estera si-a salvat poporul de mânia unui tiran. Istoria aceasta este prezentã nu numai în Biblie. Esterei îi este închinatã cea mai veselã sãrbãtoare a evreilor - Sãrbãtoarea Purim. Ea se serbeazã la sfârsitul lunii februarie - începutul lui martie. Aceastã sãrbãtoare nu are o datã fixã (ca si Pastele crestin) si e posibil cã în anul când s-a înfiintat “ziua internationalã a femeii”, Purimul sã fi coincis cu 8 martie. A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotãrât ca ziua femeii-revolutionar sã se serbeze separat de Purim. Indiferent de aceasta însã, în fiecare an ziua de 8 martie este o chemare a lumii de a slãvi Femeia-Lider - pe Estera, adicã a serba Purimul.

            Aceastã idee ar fi fost cel putin ingenioasã, dacã sãrbãtoarea Purim ar fi asemenea Sãrbãtorii Secerisului. Dar aceasta nu este o sãrbãtoare religioasã. Enciclopedia Ebraicã mentioneazã: “...sãrbãtoarea nu este motivatã de Templu sau de un alt eveniment religios.” (Enciclopedia Ebraicã, M. Terra, 1991.v.13, p. 123)

            Robia babilonianã se încheiase. Drumul spre casã era deschis, dar doritori de a se întoarce erau mai putini decât s-a asteptat (din Rusia - socotitã “închisoare a popoarelor”- de asemenea au plecat mult mai putini evrei decât si-ar fi dorit liderii miscãrii sioniste). Multi si-au deschis afaceri si treburile nu le mergeau deloc prost. Ei nu doreau sã piardã totul în schimbul întoarcerii. Mii de familii evreiesti au rãmas atunci sã trãiascã în diaspora pe întreg teritoriul Imperiului Persan, într-o stare departe de a fi numitã robie. Persii mirati se întrebau: armata babilonianã a cucerit Ierusalimul sau evreii au invadat Babilonul? Aman, “ministrul apãrãrii”, merge la împãratul Artaxerxe si-i prezintã situatia. Timpurile nici pe departe nu erau crestine si evident cã reactia împãratului a fost categoricã: sã fie nimiciti toti evreii din imperiu. Vestea poruncii este aflatã de regina Estera a cãrei etnie regele nu o cunostea. Într-un moment anume, Estera îl provoacã pe Artaxerxe: “Mã iubesti? Dacã mã iubesti, atunci îi iubesti pe cei pe care îi iubesc eu? Înseamnã cã iubesti poporul meu si cã îi urãsti pe cei pe care îi urãsc eu? Urãsti dusmanii poporului meu? Atunci aratã-ti mânia si nimiceste-i pe cei pe care îi socoti dusmanii tãi!” Si Artaxerxe lasã în grija lui Mardoheu formularea poruncii:

Regina Estera

          “Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-au pecetluit cu inelul regelui si le-a trimis prin curieri cãlãri, pe caii din herghelia regelui, spunând cã regele îngãduie iudeilor din cetate sã se adune ca sã-si apere viata lor, sã batã, sã ucidã si sã piardã pe toti cei puternici din popor si din tarã, care ar vrea sã-i atace, cu femeile si cu copiii lor, iar averea lor sã o jefuiascã” (Estera 8:10-11) .

          “Atunci iudeii s-au adunat în toate tãrile lor, prin toate tãrile lui Artaxerxe, ca sã punã mâna pe cei ce le doreau rãul si nimeni n-a putut sta împotriva fetei lor, pentru cã frica de iudei apãsa asupra tuturor popoarelor (...) Cãci Mardoheu era mare în casa regelui.(...) Atunci au stârpit Iudeii pe toti dusmanii lor, ucigând cu sabia, omorând, pierzând si fãcând cu dusmanii lor dupã voia lor (Estera 9:3-5).

            Aman a fost spânzurat împreunã cu familia sa, iar dupã el au fost nimiciti 75000 de oameni - elita tãrii - oricine putea concura cu iudeii. Soarta Imperiului era hotãrâtã.

            Cum se poate sãrbãtori o zi de mãcel? Nici un popor din lume nu serbeazã o asemenea zi cu bucurie. Purimul - sãrbãtoare în special pentru copii (unde se cântã, se joacã, iar Talmudul recomandã celor maturi chiar sã bea bãuturi spirtoase pânã nu mai deosebesc diferenta dintre expresiile “blestemat fie Aman” si “binecuvântat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bãtãlie (cum încearcã unii sã explice), în care si evreii si persii sã fi luptat cu armele în mânã, ci un mãcel.

            Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice, doar cã întelegerea evenimentelor petrecute în cartea Estera este diferitã în crestinism si iudaism. Crestinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Sãu sã fie nimicit de dusmanii persi, iar iudaismul vede în toate popoarele un dusman care trebuie nimicit asemenea persilor.

            În “Disputa lui Nahmadin” din Evul Mediu se explicã Ps.109,1: ”Zis-a Domnul Domnului meu: ”Sezi la dreapta Mea, pânã ce voi pune pe vrãjmasii Tãi asternut picioarelor Tale” astfel: “Dumnezeu va ajuta Mesiei pânã ce toate popoarele vor fi sub picioarele lui. Ei îl resping, nu-l recunosc, iar unii si-au creat un alt Mesia.” Existã deci în istoria gândirii iudaice o pãrere cum cã toate popoarele sunt ostile evreilor, iar evenimentele Purimului aratã cum trebuie sã se procedeze cu ele.

            În crestinism, rãzboaiele si robia babilonianã din Vechiul Testament sunt întelese în mod duhovnicesc. În iudaism însã s-a pãstrat întelegerea literalã a normelor si exemplelor vechi-testamentare.

            Astfel, consultantul pe probleme de presã a Ambasadei Israelului la Moscova, Zecv Ben Arie, în discutia cu corespondentul publicatiei “Segodnea”, a subliniat însemnãtatea simbolicã a sãrbãtorii: “Aceasta a fost o izbãvire deosebitã: dupã voia Celui Preaînalt, regele persan a permis evreilor sã se apere cu arma în mânã si sã atace preventiv”.

            De ce un popor în istoria cãruia au fost atâtea suferinte, care a trecut prin atâtea devastãri, sãrbãtoreste un masacru care în vechime i-a reusit?

Din pãcate, la baza iudaismului existã o dogmã care îi poate face pe evrei reci fatã de durerea altor popoare. În unele texte iudaice se afirmã cã din punct de vedere al iudaismului oameni sunt doar evreii!

            “Orice evreu, fie cã este drept, fie cã este pãcãtos, are douã suflete - afirmã un tratat rabinic. Unul din ele este legat de lumi si e numit klipa sau sitra ahara. Acest suflet este sângele omului si dã viatã trupului. De la el îsi iau începutul toate viciile si patimile care se compun din 4 elemente. Tot din suflet provin si toate calitãtile bune ce sunt caracteristice fiecãrui evreu, cum sunt compãtimirea si ajutorarea aproapelui. Întrucât este legat de partea opusã si provine de la asa-zisa klipat noga în care este binele, iar originea lui este legatã de taina pomului cunoasterii binelui si rãului.

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev

            Sufletele neevreilor provin însã din restul klipatelor, care sunt necurate si în care nu existã binele, asa cum este spus în cartea ET NAIM, 49, cap 3: “Tot binele fãcut de pãgâni este asupra lor”. Sau cum comenteazã Ghemara expresia: “Mila popoarelor e un pãcat”. “Toate actiunile de dreptate si milã ale popoarelor sunt sãvârsite din mândrie”. Al doilea suflet care-l deosebeste pe evreu este o pãrticicã din esenta nemãrginitã a lui Dumnezeu, asa cum e spus: “Si Tu ai suflat în nãrile lui duh de viatã”. Sufletele evreilor au apãrut din gândirea lui Dumnezeu.

            Internationala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: cã Purimul e sãrbãtoarea nimicirii dusmanilor, iar dusmanii Revolutiei bineînteles au fost nu numai capitalistii, ci si Biserica. În acest caz e lipsitã oare de motivatie presupunerea cã în constiinta liderilor evrei ai Internationalei, miscarea revolutionarã femininã se asocia cu Estera, iar 8 martie - din obisnuintã cu sãrbãtoarea Purim?

            Motivul repulsiei mele fatã de 8 martie e foarte simplu: de mic copil nu puteam suferi aceastã zi, iar devenind un om al Bisericii am îndrãgit sãrbãtoarea ortodoxã a femeilor - Sãptãmâna Mironositelor, sãrbãtoritã dupã a treia duminicã de la Paste.

            Am scris acest articol nu pentru ca noi crestinii sã avem o atitudine neprietenoasã fatã de cei de un neam cu Clara Tetkin, ci pentru a întelege ce sãrbãtorim de fapt pe 8 martie si pentru a reveni la traditiile noastre ortodoxe. Motivele Clarei Tetkin sunt clare. Nu înteleg de ce noi ar trebui sã serbãm Purimul evreilor. N-ar fi timpul sã uitãm de sãrbãtorile “rosii”, ostile crestinismului si de 8 martie în special, zi care nu are nimic comun cu femeia crestinã?
                                                 Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Moscova)