II. TRADITIE SI NATIONALISM ÎN DISCURSUL POLITIC AL LUl IULlU MANIU

II. TRADITIE SI NATIONALISM ÎN DISCURSUL POLITIC AL LUl IULlU MANIU

n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, Șimleu Silvaniei

d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației

             Sintetizând aceste opinii, se simtea îndreptãtit sã afirme cã, în istoria popoarelor care s-au afirmat "veti vedea cã s-au cultivat ... pãrtile nobile sufletesti ale natiunii... strãduintele nobile si mari ale comunitãtii, cultivând credinta, demnitatea, moralitatea lui(18). Din dorinta de a respecta valorile morale crestine despre rolul si locul familiei în societate, Iuliu Maniu avea îndrãzneala si autoritatea de a-i reprosa Regelui Carol al II-lea relatiile cu Elena Lupescu, de a reclama si prin aceste avertismente imoralitatea cercurilor camarilei regale sau ale guvernãrii liberale sub Gheroghe Tãtãrãscu, de a contesta mãsurile autoritariste ale suveranului din anii 1938- 1940. În virtutea respectului fatã de traditia moralei crestine, Iuliu Maniu solicita respectarea regulilor democratiei considerate sacre, intangibile si esentiale pentru consolidarea natiunii si mentinerea unitãtii statului român în fata crizelor interne si a tensiunilor internationale provocate de puterile reunioniste. Era convins cã "mai mult decât chiar legile, morala publicã este adevãrata creatoare a normelor de viatã colectivã, îndrumând nenumarate raporturi între membrii unei societãti", supliniind inexistenta dispozitiilor de "drept pozitiv", fiind astfel un îndreptar nescris al "regulilor de viatã socialã, mult mai bogat dedit normele dreptului codificat". De altfel, una din tintele guvernãrii tãrãniste era aceea a întronãrii unei "epoci de moralã superioarã" pentru viata politicã, prin actiunile lansate împotriva practicilor "bacsisului" si a mitei, a eliminãrii posibilitãtilor de fraudã si îmbogãtire pe seama avutiei nationale, a cultivãrii spiritului dreptãtii si apãrãrii realizãrilor muncii cinstite a milioanelor de tãrani, de mici comercianti si industriasi. Nu întâmplãtor, fruntasul tãrãnist îsi definise, de timpuriu, crezul în viabilitatea moralei în societate, apreciind cã "suprema lege în viata popoarelor, ca si în aceea a indivizilor este ordinea moralã, fãrã de care nu este viatã adevãratã si nu poate exista o convietuire potrivita scopului... "(19), adãgând acestor sublinieri, în anii interbelici, sintetica sintagmã "care nu respectã morala crestinã nu respectã democratia si constitutionalismul"(20). Într-un climat unde se supralicita "câstigul fãrã muncã", lipsa de onestitate, se sustineau interesele materiale meschine, omul politic contemporan trebuie sã fie pãtruns de necesitatea pãstrãrii regulilor moralei, sã rãmânã prin fapte si atitudini credincios poporului si aspiratiilor sale de mai bine, sã apere demnitatea natiunii si sã orienteze atentia opiniei publice "asupra necesitãtilor sufletesti ale natiunii" spre "trebuintele ei etice si nationale"(21).

             Considerând tãrãnimea ca masa cea mai numeroasã si mai reprezentativã a natiunii, Iuliu Maniu socotea împreunã cu alti Iideri ai tãrãnismului, chiar supralicitând fenomenul, cã "nu se poate concepe nationalism fãrã tãrãnime", iar cã fuziunea dintre cele doua partide (P.N.R. si P.T.) a fost actiunea politicã cea mai reusitã, din viata politicã interbelicã, prin care s-a reusit sã se îmbine "în modul cel mai norocos nationalismul cu tãrãnismul"(22). Acceptând modelul agrarian în planul dezvoltãrii economice, Iuliu Maniu nu va supralicita, în plan institutional, formulele statului tãrãnesc, nici formula celei de-a treia cãi de dezvoltare a societãtii românesti pe care o îmbrãtiseazã economistii doctrinari ai tãrãnismului, fãrã a nega însã modelele si eforturile acestora în actiunea de revigorare economicã a spatiului rural, înteleasã ca o proiectie economicã specificã cu preponderente accente antiliberale. Iuliu Maniu îsi concentreazã eforturile politice si directioneazã ideile preponderent spre dimensionarea institutiilor statului si definirea spatiului unei democratii românesti la nivelul asteptãrilor tuturor cetãtenilor din spatiul provinciilor unite si, prin acestea, întelegând necesitatea modelãrii sistemului existent al vietii publice din Vechiul Regat de pânã la primul rãzboi mondial.

La tribunã: Regele Ferdinand, Regina Maria, Iuliu Maniu

             Nationalismul funciar, ponderat, "în sensul nobil al cuvantului" izvora la Iuliu Maniu din experienta sa politicã, dinainte de 1918, castigatã în miscarea nationalã din cadrul vechiului imperiu austro-ungar; din cunoasterea profundã a fenomenului afirmãrii si dezvoltãrii natiunilor. Respingând ideile sovinismului sublinia cã nationalismul profesat de dânsul si de partidul sãu nu are "nazuinte de exclusivism", nu este îndreptat împotriva sau pentru afirmarea altor neamuri. "Eu nu sunt antisemit si nu sunt nici un fel de anti. Eu sunt pro Neamul Romanesc"(23). Din aceastã ipostazã, ca unul din cei mai de seamã artizani ai procesului autodeterminãrii românilor transilvãneni, definise traseul acestora spre deplina unificare politico-statalã, revendicându-se permanent, de la mostenirea si traditia istoricã a înaintasilor, actionând ca presedinte al Consiliului Dirigent, în cei doi ani de "tranzitie" spre împlinirea treptatã a fuziunii Transilvaniei în spatul politic si teritorial al României Mari. Adeptul actiunilor legale si al lucrurilor trainice Iuliu Maniu desi fusese dezamãgit de modul prin care guvernul Averescu suspendase activitatea Consiliului Dirigent, se va opune, constant oricãror tendinte si formule de autonomie politicã pe seama Transilvaniei, nesustinând, bunãoarã, ideile lui AI. Vaida-Voevod de a prelungi existenta organismului românilor transilvãneni chiar si dupã Constituantã(24). Încã din decembrie 1919 declara cã România "trebuie sã fie una în corpurile legiuitoare, trebuie sa fie una în guvernamântul sãu, în gândirea sa si în toate institutiile politice de stat"(25). Calomniat cã ar sustine autonomia provinciilor unite cu România de cãtre sustinãtorii dictaturii carliste Iuliu Maniu dezmintea categoric, cã "ar agita idea autonomiei Ardealului", în conditiile când pe plan extern "ne amenintã foarte serios pericolul ciuntirii patriei"; sustinerea unei asemenea probleme "ar fi o crimã nationalã"(26).

             Actiunile politice si memoriile protestatare initiate sau concepute de Iuliu Maniu în anii dictaturii regale, se înfãptuiau în numele apãrãrii principiilor constitutionalismului, al respectãrii punctelor programatice de la 1 Decembrie 1918, fruntasul tãrãnist ardelean, socotindu-se îndreptãtit sã vorbeascã si sã actioneze în numele românilor transilvãneni si al Transilvaniei amenintatã cu sfârtecarea sa din trupul tãrii de cãtre puterile revizioniste. Ungariei revizioniste care solicita, prin contele Bethlen autonomia Ardealului "o idee atât de imposibilã încât chiar lumea serioasã din Apus trebuie sã se mire de felul de gândire rãmas în urmã"(27), îi opunea colaborarea într-o Confederatie a statelor Europei Centrale, care pãstrându-si suveranitatea, avea sansele de a oferi prosperitatea economicã tuturor popoarelor din zonã.

Iuliu Maniu prezidând o sedintã a PNT

             luliu Maniu îsi fundamenta nationalismul pe valorile si calitãtile perene ale ideilor nationale apreciate a fi sustinute de "unitatea limbii, obiceiurile, gândirii, traditiei, aspiratiilor care caracterizeazã si constituie, în mod firesc, o natiune si cea mai perfectã organizatie politicã ce se numeste stat"(28). Pe de altã parte, ideologia si forma politicã a nationalismului practicat de luliu Maniu se inspira din istoria si traditia democraticã a miscãrii de emancipare a românilor transilvãneni, dar era sensibil la noile formule de exprimare modernã deopotrivã, teoretice cât si pragmatice. Dacã accentele anterioare anului 1918, ale nationalismului vizau în principal emanciparea politicã, nationalã si unitatea statalã a românilor, dupã Marea Unire obiectivele sale trebuiau sã urmãreascã si sã stimuleze perfectionarea sistemului politic, organizarea si consolidarea institutiilor democratice ale statului, progresul social si economic al natiunii, "sã înscãuneze adevãrata libertate nationalã si cu ea, adevãrata dreptate socialã" pentru a împlini visul strãmosilor" de a face pentru vecie unirea si Iibertatea desãvârsitã a tuturor Românilor(29).

              "Nationalismului curat" practicat de P.N.R. si P.NT, Iuliu Maniu îi asocia "o democratie radicalã si o dreptate socialã", socotind cã ideea de nationalitate în noile conditii ale statului unitar român trebuie sã se exprime prin multiplele sale fatete "nu numai în formele sale exterioare", care pot sã ia conotatii superficiale, "ci în esenta ei". Ideea nationalismului postpasoptist care a urmãrit libertatea si independenta politicã a românilor, a cuprins în subsidiar si emanciparea acestora în sensuI social-economic material si cultural(30).

             Misiunea politicã si nationalã a P.NT, constã tocmai în atingerea si împlinirea acestor deziderate în integralitatea continutului lor. Datoria primordialã a national-tãrãnismului era întrevãzutã în capacitatea ideologicã si în potenlialul politic angajat spre asigurarea propãsirii natiunii, care nu se poate înfãptui, fãrã o continuã si îngrijitã strãduintã "pentru prospectarea sãnãtãtii morale, trupeti si sufletesti a natiunii", împlinitã printr-o bunã întocmire a sistemului institulional de stat. Ideologia nationalã a P.NT - sustinea Iuliu Maniu - este sintetizatã în însãsi devenirea sa, acesta, urmãrind constituirea unui sistem si a unei vieti politico-statale care sa fie "condusã de întreaga natiune, precum întreaga natiune suporta sarcinile ei", prin mijloace care trebuie sã reprezinte "expresiunea adevãratã a fiintei, a gîndirii si a însusirilor Neamului Românesc" (31). Institutiile statului român interbelic erau chemate sã sustinã eforturile de recuperare a întârzierilor din domeniile social , economic si cultural al românilor pentru a-i ridica la nivelul natiunilor si a-i impune statelor europene dezvoltate. Actiunea si spiritul national promovat trebuia, în egalã mãsurã, sã accepte afirmarea identitãtii si demnitãtii minoritiililor nationale. În eforturile sprijinirii "elementului românesc" de pretutindeni nu trebuiesc îngrãdite credinta, Iimba si participarea liberã la viata publicã a celor de altã nationalitate.

             Eliminând din procesul statuãrii locului minoritãtilor în sistemul institutional politic al statului român unitar, orice reticentã datoratã unor "amintiri" dureroase ale trecutului, preocupat de pregãtirea unei legi speciale menite sã elimine "problema minoritarã" din cadrul "târguielilor" sau fluctuatiilor politice de moment, Iuliu Maniu, socotea cã membrii acestora nu trebuie sã uite cã "au numai drepturi ci si indatoriri" - chiar în conditiile aplicãrii unor reforme structurale aplicate sau concepute de

tãrãnistii aflati la guvemare - care nu trebuie sã se rezume numai la serviciile civice obisnuite precum plata impozitelor sau efectuarea serviciului militar. Astfel, în contextul oferirii libertãtilor si drepturilor de pãstrare a identitãtii lor în consens "cu spiritul vremii" minoritarii au datoria de a manifesta solidaritatea cetãteneascã si patrioticã cu interesele superioare, morale si economice ale Statului român, precum si de a lucra solidar cu poporul Român la apãrarea acestor interese(32). O asemenea cooperare era necesarã dar si onorabilã pentru Iiderii minoritãtilor(în primul rând al celei maghiare) în conditiile extinderii unei campanii calomnioase dusã în strãinãtate împotriva statului român, fie în problema "optantilor maghiari", fie în cea a exacerbãrii neadevãrurilor referitoare la asigurarea drepturilor civile si politice ale minoritãtilor.

Regele Ferdinand si Iuliu Maniu

             Spiritul national cultivat de Iuliu Maniu, marcat de ponderat si robust optimism, în misiunea de viitor a natiunii române în conceptul celorlalte popoare mai "vârstnice" ale Europei va evolua sub continua receptare de informatii teoretice, dar mai ales, pe mãsura sporirii experientei politice în practica guvernãrii sau în opozitie. În acest fel, aprecierile, conceptele sau frumoasele cugetãri asupra trãsãturilor si rolului natiunii române în contemporaneitate, chiar dacã nu sunt întotdeauna originale, se constituie în judecãti si percepte viabile de comportament politic, neafectate de resentimentele sau viciile caracteristice sovinismului sau extremismului atunci când sunt luate în discutie drepturile altor natiuni si popoare sau implicarea minoritãtilor nationale în viata publicã a statului român. Obiectivele discursului national al lui Iuliu Maniu se modificã si se structureazã pe mãsura atingerii tintelor propuse. Dupã împlinirea statului unitar român, evidente vor fi, în continutul mesajului politic, accentele care vizeazã structurarea din interior a natiunii române, definirea democratiei nationale, revigorarea spiritualã si materialã a societãtii romanesti în ansamblul sãu. Spre deosebire de marea majoritate a liderilor tãrãnisti, Iuliu Maniu conceptualizeazã evolulia natiunii române în contemporaneitate în stransã legãaturã cu modelele europene occidentale, apreciate ca puncte de reper în constructia regimului polilic, continutul discursului sãu, situându-se între curentele tradilionaliste si europeniste fãrã nici un fel de ostentatie sau declaratie de partizanat ideologic. Iuliu Maniu nu impartãseste temerile tradilionalistilor fatã de o eventualã preeminentã a valorilor civilizatiei occidentale în spatiul românesc, dar nici nu încurajeazã, neselectiv, asemenea atitudini. Deschiderile sale spre modelele democratiei politice occidentale se realizeazã, nu rareori mediatic prin intermediul curentelor politice central europene, insistând asupra relevãrii specificului spiritualitãtii nationale în universalitatea culturii si a civilizatiei lumii.

Regele Ferdinand si Regina Maria în fata gãrii din Oradea;

Iuliu Maniu este prezent în tribunã la acestã defilare a armatei.  

             Promovând traditia, legalismul constitutional, moralitatea crestinã, ca principii ideologice si concepte politice, Iuliu Maniu si o bunã parte din colaboratorii sãi transilvãneni particularizeazã si nuanteazã în perioada interbelicã, continutul doctrinei national-tãrãniste, dezvoltând si cultivând în noile conditii istorice optiuni caracteristice conservatorismului din epoca de dinaintea primului razboi mondial(33). Preluarea si relansarea unor valori ale doctrinei conservatoare se datora, mai putin, influentei , integrãrii unor elemente ale fostului Partid Conservator-Democrat în Partidul National Român si apoi în Partidul National-Tãrãnesc, decât perpetuãrii unor principii si conceptii ale miscãrii nationale ale românilor transilvãneni în dimensionarea fenomenelor politice sau social-economice ale României Mari prin prisma valorilor lumii rurale si a masei tãrãnesti pe care cautau sã Ie reprezinte si sã Ie promoveze national-tãrãnistii.

Iuliu Maniu, şeful PNŢ, anunţând rezultatele votului 

pentru Consiliul de Regenţă pe 14 octombrie 1929

             În opozitie cu optiunile ideologice si politice ale liberalismului national care suprasolicita spiritul individualist, declarat de tãrãnisti ca "Oligarhie" si sustinãtor al unui model economico-industrial "artificial" si deci netraditional, Iuliu Maniu, ca si ceilalti ideri ai tãrãnismului vor contrapune principiiIe solidarismului social si politic, al constituirii unei noi formule statale politico-institutionale corespunzatoare spiritului traditional al lumii rurale, majoritare, si anume a statului tãrãnesc. Tãrãnistii sustin, ca si conservatori, mentinerea rolului activ al statului în societatea contemporanã, fiind adeptii interventionismului si chiar dirijismului institutional-statal în planul vietii economice. StatuI puternic, stimulator al valorilor nationale nu trebuia, însã, sã devinã sau sã fie statuI despotic si represiv în raport cu cetãtenii sãi sau cu fortele politice reprezentative, el, trebuia sã reprezinte autoritatea ce impunea respectarea formulelor regimului democratic. Mai mult, Iuliu Maniu aprecia rolul stimulator si protector al instituliilor statului în procesul promovãrii drepturilor cetãtenesti si al asiguriirii unui climat propice constructiei civice animatã de ideile moralitãtii si dreptãtii sociale. Din aceastã perspectivã discursul politic definit, în timp, de Iuliu Maniu, descinde din traditia democraticã a doctrinei nationale a romanilor transilvãneni, spre a transgresa, în epoca interbelicã, prin recuperarea unor concepte politice specific neoconservatorimului, spre formulele elaborate de tãrãnism, fãrã ca aceastã nuantare ideologicã sã-i marcheze optiunile ideologice sau sã-i impunã atitudini "conservative" sau rigide, asa cum, nejustificat, au cãutat sã-I califice, în epocã, adversarii sãi, sau, mai târziu ideologii comunismului, sã-I eticheteze pasibil de manifestãri "reactionare" si "retrograde". Evident, discursul omului politic Iuliu Maniu a "deranjat" unele cercuri politice datoritã intransigentei prin care si-a apãrat si promovat optiunile politice acuzându-I, nemeritat, de tendinte provincialiste si autonomiste, de moralism exagerat si confesionalizant, pe când fruntasul ardelean nu solicita decât aplicarea neabãtutã a exigentelor democratiei parlamentare moderne în fata influentelor dãunãtoare ale tribulatiilor politicianiste, ce sustineau regimuri politice restrictive si pregateau, inconstient, ascensiunea sistemelor autoritare si dictatoriale.

Iuliu Maniu la procesul înscenat

de comunisti împotriva sa

             Aspirând spre un sistem ideal "de legalitate, moralitate si Iibertate" politica, Iuliu Maniu avea încredere în capacitatea constructivã a poporului sãu în "mãreata chemare a poporului românesc" de a-si impune "autoritatea, prestigiul si respectul vecinilor sãi si lumii civilizate", de a fi "centrul de gravitatie" si "factorul hotãrâtor" al unei viitoare constructii confederate europene de state si popoare libere(34).

                                                            Vasile Dobrescu

                                                                Prof. dr., Universitatea "Petru Maior", Tg. Mures


puteti reciti prima parte, urmând link-ul:
http://nelufurtuna.blogspot.ro/2013/02/i-traditie-si-nationalism-in-discursul.html  

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 (18). luliu Maniu, Declaralii, discursuri, memorii, scrisori. 1934-1941 / Copii Xerox / Biblioteca Centralã Universitarã "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, f. 26.

(19). luliu Maniu Prefatã în lucrarea lui Cassin Maniu, Cultura constiintei, Brasov, 1914, p. VII-VIII.

(20). luliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea româneascã, Bucuresti. 1991. p. 57.

(21). Ibidem, p. 72. 

(22) lstoria Partidului National Tãrãnesc. Documente 1926-1947, Bucuresti, 1994, p.147.

 (23) Iuliu Maniu, Testament moral-politic, p. 170.

(24) Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere si Versailles, Cluj-Napoca, 1993, p. 272.

(25) PL conf. Apostol Stan. op. cit., p. 109.

(26). lstoria Partidului National Tãrãnesc. Documente 1926-1947,1994, p. 186.

(27). Iuliu Maniu, Testament moral-politic, p. 164.

(28). luliu Maniu, Problema minoritãtilor. Conferinta tinutã la Fundatia universitarã. Carol I, în ziua de 11 mai 1924. p.1

(29). Iuliu Maniu, Testament moral-politic, p. 27.

(30). Ibidem. p. 170.

(31). Ibidem, p. 85-86.

(32). Ibidem, p. 144;

(33). A fi conservator, Antologie, comentarii si bibliografie, Universitatea din Bucuresti, Ed. Meridiane, Bucuresti, 2002.

(34). I. Scurtu, op. cit. , p. 209.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

I. TRADITIE SI NATIONALISM ÎN DISCURSUL POLITIC AL LUl IULlU MANIU

I. TRADITIE SI NATIONALISM ÎN DISCURSUL POLITIC AL LUl IULlU MANIU

n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, Șimleu Silvaniei

d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației

             Afirmat, destul de timpuriu, la vârsta 
de 33 de ani, ca unul din liderii Partidului National Român din Transilvania, în calitatea de deputat al românilor transilvãneni în parlamentul de la Budapesta, Iuliu Maniu s-a impus în viata politicã modernã prin calitatea si acuratetea ideilor cuprinse în discursul politic mai mult decât prin stilul oratoric sau cantitatea volumului declaratiilor publice prin care, au excelat, de regulã, fruntasii celorlalte formatiuni politice românesti, din prima jumãtate a secolului al XX-lea. Desi si-a câstigat, pe merit, înainte si mai ales dupã Unirea din 1918, locul primordial în Partidul National Român si apoi în Partidul National-Tãrãnesc, dupã octombrie 1926, Iuliu Maniu nu a fost, însã, principalul doctrinar al nationalismului democrat ardelean si nici al tãrãnismului, dar a avut un rol însemnat în dimensionarea si sustinerea programului si curentului national promovat de P.N.R., s-a impus ca moderator si modelator al ideilor tãrãnismului interbelic sub raport ideologic si doctrinar, numãrându-se printre initiatorii transpunerii acestora în practica guvernãrii în calitatea sa de prim ministru al României(1).

             Pânã la 1918, în Transilvania, Iuliu Maniu îsi împarte contributia la definirea doctrinei miscãrii nationale, a românilor transilvãneni, a continutului programului si tacticii politice adoptate de P.N.R. ca Alexandru Mocioni, Aurel C. Popvici, Alexandru Vaida-Voevod sau Vasile Goldis(2), iar în perioada interbelicã, discursul sãu politic reuseste sã sintetizeze si sã nuanteze, într-o manierã personalã inconfundabilã, ideile si conceptele gândirii principalilor teoreticieni ai tãrãnismului, precum: Ion Raducanu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Ernest Ene, pânã la mai tinerii Gheorghe Zane, Mihai Ralea, Mihai Ghelmegeanu(3).  etc. De altfel, optiunile doctrinare ale unei pãrti însemnateale conducerii P.N.R. înainte, cât si dupã unificarea cu Partidul Tãrãnesc, atasate nationalismului democrat au fost marcate de ideile ponderate ale dezvoltãrii organice, evolutioniste ale societãtii, în conditiile absorbtiei unui grup insemnat de politicieni ai fostului Partid Conservator-Democrat(tachist). În aceste conditii, aripa transilvaneanã a viitorului Partid National-Tãrãnesc, în frunte cu Iuliu Maniu, a cãutat si a reusit sã modereze radicalismul accentelor sociale ale tãrãnismului influentat de conceptiile curentelor socialiste, spre liniile ponderate si spatiul mai larg si mai adecvat al conceptelor ce defineau optiunile si interesele claselor de mijloc ale României interbelice, avansând cu mijloace de actiune politicã, în locul îngustelor si violentelor confruntãri clasiale (adoptate în primele faze ale afirmãrii tãrãnismului), dezbaterea si dialogul politic în Iimitele si în respectul regulilor democratiei în virtutea promovãrii principiului interesului general al societãtii, care pentru Maniu si apropiatii sãi, trebuia sã fie si a fost si national. Sunt cunoscute reticentele lui Iuliu Maniu si ale grupãrii P.N.R., fatã de eventuala prezentã a lui Constantin Stere în viitoarea conducere a P.NT., ele reflectând sensibilitatile fatã de pozilia acestuia favorabilã Puterilor Centrale în timpul razboiului, dar mai ales, neagrearea optiunilor radicalismului sãu social de facturã narodnicistã si socialistã, cu toate cã politic activase si în Partidul National Liberal(4). Nu întamplãtor, unul dintre putinii si statomicii sãi colaboratori întru idei si atitudini politice, Mihai Popovici, lansa, încã din anul 1923, teoria solidarismului politic, în contrapondere, dar nu excluzând teoria solidarismului social, apreciatã ca una din cele mai viabile forme de exprimare si de organizare politicã a societãtii contemporane, capabilã sã se afirme, mai ales, în noile state din centrul si sud-estul Europei chemate sã joace un rol aparte în concertul relatiilor internationale. Solidarismul politic ca expresie adecvatã a politicilor de armonizare a intereselor tuturor grupurilor sociale trebuia sã fundamenteze constructia statalã, structura valorilor natiunii înteleasã nu numai sub raport etnic, ci mai ales civic(5). De aici, rolul major acordat partidelor  nationale si evident al P.N.R., în perspectiva P.N.T. , în procesul armonizãrii intereselor indivizilor cu cele mai cuprinzãtoare ale colectivitãtilor în virtutea solidaritãtii nationale.

             Abordarea traditiei si nationalismului, în sensul sãu modern, democratic si nu ca expresie a ideologiei si curentelor politice extreme din perioada interbelica, în discursul si atitudinea politica a lui Iuliu Maniu pe linia principiilor Declaratiei de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, într-o strânsã corelatie, este o întreprindere încã dificilã de a fi pe deplin realizatã, nu datoritã incompatibilitãtii de termeni ideologici (care de regulã, se presupun) sau de atitudini adoptate, în timp, de fruntasul politic ardelean, cât datoritã dispersãrii preocupãrilor si mai ales a operei sale teoretice, care îsi asteaptã o meritatã editie completã, pe marginea cãruia, istoricii si politologii vor avea posibilitatea sã enunte, cu mai mare discernãmânt si Iimpezime judecãtile de valoare, menite sã întregeascã imaginea omului politic în calitatea sa de sef al executivului unui partid, dar si de Iider de opinie si de idei politice originale în viata publicã româneascã.

Când era în Consiliului Dirigent din Transilvania

             Traditia si nationalismul în discursul lui Iuliu Maniu sunt laturile inseparabile ale unei conceptii politice sensibilã la demersul procesului de modemizare al societãtii românesti, în ansamblul sãu, ambele concepte, departe de a se contrapune se presupun si se modeleazã în functie de necesitãtiIe si asteptãrile spectrului politic modern, urmând, Iiniile esentiale ale evolutionismului organic post sau neoburkenian, cât si pe cele ale solidarismului politic de care se simtea firesc atras si atasat. În acest fel, traditia în discursul lui Iuliu Maniu nu se va axa pe relevarea stãrilor patriarhale ale societãtii românesti, înfrumusetate, cândva de culorile romantismului sau ale sãmãnãtorismului, ci se va raporta la valorile fundamentale care statuau stabilitatea si ascensiunea societãtii românesti, din care nu Iipseau, principiile ce sustineau miscarea nationalã de la 1848, confirmate si amplificate, în 1918, alãturi de valorile spiritualitãtii si moralei crestine, a traditiilor si creatiilor etnofolclorice, cât si de împlinirile succesive, în plan material si institutional ale societãtii moderne, pânã în perioada interbelicã. Valorile traditiei izvorâte din miscarea pentru emanciparea si unitatea nationalã revin, în repetate rânduri si în diverse forme de exprimare, în discursul lui Iuliu Maniu, ca elementele esentiale ale unui "testament", ce trebuiesc, deopotriva, respeclate si urmarite, ele fiind considerate adevãrate puncte de reper ale asigurãrii calitãtii mandatului politic, dar si necesare în definirea functiilor si menirii partidului pe care-I conducea în societatea contemporanã.

             Readucerea în prim planul discursului sãu uneori pânâ la obsesie, a proiectiilor actelor istorice din 1848, si din 1918, în momentele de crizã politicã internã din anii 1928 si 1939 în fata amputãrilor teritoriului tãrii din anul 1940 de cãtre puterile revizioniste, se realizeazã din perspectiva respectãrii mesajului tonifiant al traditiei luptei politice cat si a imperativelor puse sub semnul concretizãrii si dezvoItãrii principiilor adoptate de marile adunãri populare, socotite ca adevãrate reprezentante nationale. În consonantã cu acele mari hotãrâri Iuliu Maniu considerã cã se consolideazã democratia si se exercitã liber, spiritul constitutionalismului natiunii române unite(6).

             Cu toate acestea, desele referiri la actiunile revolutionare ce au animat istoria nationalã modernã, nu s-au constituit în discursul fruntasului nalional-tãrãnist, în motivatii sau argumente care sã incite sau sã se sustinã actele de rãzvrãtire sau de rebeliune. Dimpotrivã, în ciuda atacurilor virulente prin care-si desfiinta adversarii politici, liberalii, sau membrii grupului "camarilei regale" în frunte cu Elena Lupescu, Iuliu Maniu manifesta în conceperea proiectiilor si solutiilor, ce trebuia sã reîntroneze spiritul regimului democratic, o atitudine legalistã. Desi a contestat modalitãtile de adoptare si chiar continutul legii fundamentale, Constitutia din 1923, este cel care se reclamã de la spiritul si litera acesteia pentru a-I readuce pe Carol al II-lea pe tronul României, asa cum, în baza constitutionalismului, îl va apostrofa pentru nerespectarea atributiilor regale de a fi un arbitru al vietii publice, pentru implicarea sa în subminarea pluralismului politic prin încurajarea dizidentelor si fractiunilor partizane, condamnându-I, fãrã menajamente, atunci când va suspenda regimul constitutional si va instaura, dupã parerea sa, o veritabilã dictaturã personalã realizatã printr-o adevãratã loviturã de stat, în februarie 1938. În spiritul legalismului constitutional, Iuliu Maniu reclama la începutul guvernãrii tãrãniste, din noiembrie 1928 necesitatea respectãrii ordinii statului de drept care presupunea instaurarea "domniei" si suprematiei legii fatã de arbitrariul si voluntarismul practicat, pânã atunci de oamenii politici ai epocii. Revendicându-se de la traditie, legalism si de la valorile modelelor constitutionale europene sustinea cã: "Întemeiat pe realitãti istorice si politice Partidul National-Tãrãnesc a nutrit întotdeauna credinta cã noul Stat Român trebuie sã se aseze pe temeliile constitutionale si legile pe care statele occidentale s-au ridicat la înflorirea si prestigiul lor de azi"(7). Prin acest sistem conceptual si politic spera sã deschidã "o nouã erã în viata tãrii, era guvernelor de opinie publicã", sã reabiliteze sistemul democratiei, ridicând starea de asediu, desfiintând cenzura si organizând "alegeri legale, Iibere si cinstite" prin care se va manifesta plenar "vointa adevaratã a natiunii" si se vor realiza primii pasi spre "normalizarea vietii de stat"(8). Liderul ardelean declansase, dupã opiniile adversarilor sãi politici, o adevaratã "frenezie legalistã" care tindea sã devinã "un dezmãt demagogic", pe când sustinãtorii sãi îl vedeau ca pe un adevãrat "Iuceafãr" ce reînvia "Tara si Legalitatea", alungând "oligarhia fanariotã a Iiberalilor compromisi în fata opiniei publice"(9).

             Pentru "0 civilizatie modernã si o întocmire socialã potrivitã  vremurilor de astãzi" luliu Maniu aprecia, la 7 luni de la începutul guvernãrii tãrãniste, cã împlinise conditiile esentiale si anume "siguranta de drept si legalitatea" fãrã de care nu se puteau asigura fundamentele "libertãtii umane" în numele cãreia se jertfirã, în decursul istoriei, ilustrii înaintasi ai românilor(10). La toate acestea, pentru succesul actiunii politice adãuga munca fãrã preget, "ordinea desãvârsitã", buna organizare, disciplina si autoritatea. Ordinea si sistemul de guvemare fermã erau, în conceptia lui luliu Maniu, nu numai compatibile cu un regim democratic, dar si indispensabile pentru aplicarea principiilor proclamate la Alba lulia. Autoritatea de la care se relansa presupunea apãrarea si desãvârsirea "democratiei nationale", eliminarea spiritului anarhic, blocarea ideologiilor extreme de stânga sau de dreapta si, mai ales, repudierea dictaturii, pe care în mod vizionar, încã din 1929, o vedea realizabilã doar printr-o revolutie sau loviturã de stat, care ar suspenda sistemul constitutional existent(11). luliu Maniu era convins cã regimul dictatorial în România ar fi fost un act politic artificial care ar fi contrazis asteptarile si posibilitãtile de autoguvemare ale naliunii. Dictatura ar fi infirmat traditiile politice ale Romaniei modeme, care si în perioada refugiului oficialitãtilor române la Iasi, din timpul primului rãzboi mondial, al pericolului invaziei strãine si al rãspândirii bolsevismului, asigurase functionalitatea parlamentului si a institutiilor democratice(12).

Iuliu Maniu în 1946, la partid, 

în pauza dintre întrevederi

             Un regim dictatorial - aprecia luliu Maniu - submineazã nu numai ordinea statului de drept, ci însãsi interesele generale ale natiunii care se vede astfel, eliminatã brutal si despotic de la opera de guvernare democraticã. latã de ce va condamna regimul personal al lui Carol al II-lea pentru cã a introdus un sistem politic nefiresc, "o ocârmuire care nu are nimic în comun cu vointa, cu suflul, cu idealurile poporului românesc", care a decretat "cã statul este la discretia coroanei", care "despoaie natiunea de drepturile si libertãtile cetãtenesti…"(13). Dictatura regalã, în discursul politic al fruntasului tãrãnist nu avea nicio justificare si ratiune politicã internã, imitând cel mult regimurile despotice similare contemporane si, reprezentând doar interesele unui minuscul grup de sfãtuitori, aceiasi membri corupti si imorali ai camarilei regale. Departe de a reprezenta optiunile opiniei publice nationale, orientatã spre sustinerea si salvarea democratiei, dictatura personalã a lui Carol al II-lea nu putea fi un regim al "renasterii nationale" cum îi plãcea suveranului sã creadã ci al dezastrului nalional(14).

             Repugnându-i orice formã de dictaturã fie a lui Hitler, Musolini sau Stalin, deoarece reprezentau valori diametral opuse convingerilor sale democrate, Iuliu Maniu, afisa cu deosebitã îndraznealã, opinia "cã este contra oricãrei dictaturi" fasciste sau comuniste, si cã în acele moment critice pentru Romania (anul 1938), este dispus sã "concentreze toate fortele... în contra actualei dictaturi", reprezentatã de Regele Carol al II-lea"(15).  

             luliu Maniu concepea derularea normalã a vietii politice numai sub imperiul principiilor democratiei parlamentare, fie cã aceasta lua forma dialogului, sau se manifesta sub formele confruntãrilor polemice, atâta vreme cât, în jocul politic se respectã dreptul de Iiberã exprimare a opiniilor fiecãruia, prieten sau adversar. Tot ceea ce iesea din regulile constitutionalismului democratic se înscria în seria fenomenelor "nenaturale" si nefiresti "lipsite de duratã", condamnate de societãtile democratice moderne. Durabilitatea si calitatea luptei politice prin promovarea fortei dreptului si nu a dreptului fortei, fiind convins cã "împotriva factorilor de fortã" ale dictaturilor trebuie sã lupte numai cu "principii de drept"(16). Animat de aceste idei, Iuliu Maniu a fost un luptãtor politic total, un adversar tenace al tuturor acelora care încercau sa perverteascã spiritul democratiei, sã alcãtuiascã regimuri sau sisteme politice dictatoriale sau totalitare, nefiind dispus la compromisuri. Surprinzându-i trãsãturile unul din contemporani îI caracteriza ca: "adversarul fãrã violentã, dar tenace, fãrã gesturi, dar implacabil; fãrã elocventã, dar granitic"(17).

             Organizarea societãtii moderne pe temelii solide si într-un climat de echilibru, generator de idealuri frumoase este pusã de Iuliu Maniu sub semnul respectãrii intransigente a unei etici morale superioare, întrevãzutã în toate manifestãrile si actele personalitãtilor sau oamenilor politici chemati sau angajati sã-si assume responsabilitãtile de conducere a natiunilor. Respectarea si impunerea moralitãtii crestine în spatiul politic, conceputã ca un laborios si continuu proces de transformãri de idei si concepte desprinse din învatãturile generale ale crestinismului spre lumea atât de schimbatoare a politicului în virtutea unei traditii seculare, va reprezenta una din valorile esentiale ale discursului politic a lui Iuliu Maniu, care a stârnit, în epocã, spiritele ironice ale adversarilor sãi prea liber-cugetãtori, sau a provocat apostrofãri denigratoare si chiar acuze privind practicarea partizanã a unui anumit confesionalism.

                                                                Vasile Dobrescu

                                                                     Prof. dr., Universitatea "Petru Maior", Tg. Mures

puteti citi a II-a parte, urmând link-ul:
http://nelufurtuna.blogspot.ro/2013/02/ii-traditie-si-nationalism-in-discursul_5.html
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

(1). Pentru activitatea politica a lui luliu Maniu, a se vedea: loan Scurtu, luliu Maniu. Activitatea politicã, Ed. Enciclopedicã, Bucuresti, 1995; Apostol Stan, luliu Maniu. Biografia unui mare român, Ed. Saeculum. Bucuresti, 1997; luliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea romaneascã, Bucuresti, 1991; Iuliu Maniu în fata istoriei (Culegere de studij), Bucuresti, 1993.

(2). Doctrine politice în Romania secolului XX, vol. 1, Ed. Institutului de Teorie Sociala, Bucuresti 2001. Doctrina nationalã din Transilvania, p. 245-257.

(3). Ibidem, Doctrina nationai-tãrãnistã, p. 286-322; Z. Ornea, Tãrãnismul. Studiu sociologic, Bucuresti, 1969.

(4). Apostol Stan, luliu Maniu. Biografia unui mare român. Ed. Saeculum, Bucuresti, 1997, p. 151.

(5). Doctrina partidelor politice, Ed. Garamond, f.a. p. 350-370.

(6). Iuliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea româneascã, Bucuresti, 1991, p. (77, 97-98, 131, 187-188.

(7). Ibidem, p. 91.

(8). Ibidem.

(9). Apostol Stan, op. cit., p. 178-179.

(10). luliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea româneascã, Bucuresti. 1991. p. 102.

(11). Ibidem, p. 120.

(12). Iuliu Maniu în fata istoriei, Bucuresti, 1993, p. 349-350.

(13). luliu Maniu, Declaralii, discursuri, memorii, scrisori. 1934-1941 / Copii Xerox / Biblioteca Centralã Universitarã "Lucian Slaga" Cluj-Napoca, f. 107.

(14). Iuliu Maniu în fata istoriei, Bucuresti, 1993, p. 215-216.

(15). lstoria Partidului National Tãrãnesc. Documente 1926-1947, Bucuresti, 2000, p.187.

(16). Iuliu Maniu, Testament moral-politic, .. " p. 207.

(17). Apostol Stan, op. cit. , p. 168.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------