DÃINUIRE IN RÃSPÂNTII DE IMPERII - TEROAREA ROSIE

                                          Comunismul uitat

 

Prof. Dr. Lucian V. Orãsel

In România de astăzi, este incă posibilă provocarea unui scandal prin ridicarea in public a problemei crimelor cominse de comunism – si chiar a unui scandal si mai mare sugerându-se că nu numai prin enormitatea crimelor sale, dar chiar prin propria sa natură, comunismul sovietic poate fi comparat cu altă Satana a scolului nostru, nazismul. Acest fapt a fost ilustrat din nou de una dintre cele mai bine vândute cărti franceze din ultima vreme, „ The Black Book of Communism”, o compilatie a crimelor comuniste, de 848 de pagini, scrisă de sase mari istorici ai lumii, cu o introducere ce punctează un număr de aspecte comune intre cele două sisteme totalitare.

Controversa este iluminatoare mai putin prin expunerea pozitiilor particulare si mai mult prin dezvăluirea rezistentei care este incă puternică la ideea care a câstigat pentru mult timp statutul unui consens pentru cei care au studiat aceste probleme indeaproape – ideea că bolsevismul si nazismul sunt fenomene inrudite: „gemeni fraterni”, pentru a folosi cuvintele istoricului francez Pierre Chaunu.

Aceste două ideologii monstruoase, fiecare o deformare hidoasă apartinând unei părti neintelese a filozofiei romantice germane, au ajuns la putere in secolul XX si fiecare a urmărit propriul tel – „de a construi o societate perfectă prin dezrădăcinarea elementelor Răului care i-ar fi stat in cale”. In cazul comunismului, Răul a fost definit prin proprietate si, ca urmare, implicit prin cei care detin această proprietate, iar apoi, din moment ce Răul ar fi persistat chiar si după lichidarea acestei „clase”, prin oricine ar fi fost „ corupt de spiritul capitalismului” – spirit care si-a făcut până la urmă loc chiar si in rândurile partidului comunist insusi. In cazul nazismului, principiul malign a fost localizat in asa-zisele rase inferioare, prima si cea mai importantă fiind cea a evreilor, dar cum Răul ar fi persistat chiar si după exterminarea, prin altii, de asemenea, si chiar prin acele elemente ale „rasei aeriene” a căror puritate ar fi fost pătată.

In definirea Răului din punctul lor de vedere, atât comunismul, cât si nazismul si-au motivat autoritatea cu ajutorul stiintei. Aceste sisteme doreau să creeze un „om nou” si, vizând acest scop, ele propuneau reeducarea intregii umanităti.

Mai mult: ambele au declarat că sunt motivate de impulsuri filantropice. Aceasta datorită faptului că nazismul urmărea bunăstarea poporului german si intentiona să se pună in serviciul umanitătii prin refrenul sustinut de national-socialism, acela de a scăpa lumea de evrei. Leninismul, prin definitie, universal in misiunea sa, a fost si mai grijuliu fată de umanitate decât nazismul, al cărui program nu putea fi atăt de usor de exportat. Dar ambele doctrine au sustinut idei aparent superioare, calculate să trezească un devotament entuziast si fapte eroice din partea celor care le urmau. 

Si, până la urmă, in numele acestor idealuri asemănătoare, nazismul si comunismul si-au folosit forta de a ucide reprezentanti din toate categoriile de oameni, fiind exact ceea ce au făcut după ce au ajuns la putere, la o scară necunoscută până atunci in istorie. Din această cauză, este potrivit să le judecăm pe amândouă prin propria lor natură ca sisteme criminale.  

coperta exterioarã faţã

Egal de criminale? Oricine a studiat mărturiile existente asupra crimelor celor două sisteme – nazismul neegalat prin ferocitatea sa, iar comunismul prin deznodământul actiunilor sale – ori a privit deznădăjduit soarta a milioane si milioane de fiinte umane ale căror suflete au fost strivite – chiar dacă trupurile au supravietuit  –  trebuie să raspundă, cred eu, simplu si ferm: da, egal de criminale.

Dar aceasta ridică o altă intrebare: cum de astăzi cele două sisteme sunt tratate atât de neegal in memoria istoriei, chiar până la a uita deja comunismul sovietic, in conditiile in care acesta a avut o prezentă incă recentă pe scena mondială?  

Nu este nevoie să recapitulăm faptele in detaliu. In 1989, chiar opozitia poloneză a solicitat ca păcatele fostului regim comunist să fie uitate. In cea mai mare parte a fostelor natiuni-satelit est-europene nu a existat nici o tendintă puternică de a pedepsi pe cei responsabili de faptul că i-au privat de libertate pe compatriotii lor sau pentru coruperea, brutalizarea si uciderea acestora de-a lungul a două sau trei generatii. Cu exceptia Germaniei si a Cehiei, comunistilor li s-a permis să rămână activi din punct de vedere politic si acestia chiar au recãstigat puterea in mai multe tări. In Rusia si in alte foste republici sovietice, oficialii comunisti au rămas in functiile lor, inclusiv in politie, indrăznind să păstreze numele si structurile partidului comunist!

In Vest, această amnistie de facto a fost acceptată pe scară largă – in conditiile in care multi aveau propriul lor trecut de legături cu comunismul si păreau mai putini dornici ca să fie scoase la iveală crimele acestuia. In cazul Frantei, de exemplu, faptul că partidul comunist a recurs de-a lungul deceniilor la diverse colaborări cu Kremlinul – colaborări care sunt astăzi atât dovedite cât si documentate – nu reprezintă un impediment pentru ca acesta să fie acceptat in sânul politicilor democratice franceze.

Prin contrast, memoria blestemată a nazismului pare a se intensifica zi de zi. Anual se dezvoltă o amplă literatură. Muzee, biblioteci, expozitii, filme, romane si memorii, toate sunt dedicate pentru a păstra groaza proaspătă in minte, iar termenul nazist a devenit el insusi o prescurtare pentru abominabilul oprobriu ce poate fi imaginat. Este suficient de a fi legat in vreun fel, chiar si superficial sau accidental, cu acesta, pentru ca un artist sau scriitor să cadă in dizgratie: in acelasi an s-a descoperit că scriitorul francez de origine română Emil Cioran, inainte de război, a privit cu oarecare simpatie miscarea legionară si a fost unanim blamat pentru aceasta; prin contrast insă, lucrările scriitorului suprearealist Louis Aragon au fost publicate intr-o editie „Pleiade” si au determinat un veritabil concert de laude (nu mai putin unanim decât oprobriul manifestat fată de Cioran); nimeni nu a mentionat, insă, trecutul stalinist al lui Aragon, decât poate pentru a-l scuza de acesta.

Este drept si potrivit sa te simti indignat de această discordantă. 

„Tot ceea ce cer, - declara scriitorul francez Alfred Grosser, in 1989,- este ca atunci când unul apreciază responsabilitatea pentru crimele trecutului, criteriile folosite să fie, de asemenea, aplicate pentru toată lumea”. Corect, dar acele criterii nu sunt de regula aplicate, iar pentru un istoric, (aflat in opozitie fată de moralistul politic), prima intrebare este: De ce?

Fără a avea pretentia de a acoperi acest subiect dificil, doresc să enumăr câteva motive posibile:

coperta interioarã faţã

NAZISMUL ESTE MAI BINE CUNOSCUT decât comunismul. Dulapul atât de plin de schelete a fost larg deschis de către trupele aliate in 1945 si cele mai oribile aspecte despre nazism au fost cunoscute atunci imediat. Totadată, mai multe tări vest-europene au experimentat in mod direct ocupatia si/sau agresiunea militară nazistă, iar amintirea acesteia nu a dispărut nici până astăzi. Mai mult, crimele naziste au fost subiecte deschise, cu agresori clari si victime clare – spre deosebire de cazul comunismului, ale cărui nenumărate victime erau compromise moral, chiar si in virtutea calitătii de membri de partid. Camerele de gazare, destinate să extermine in mod industruial o portiune definită a umanitătii, au fost un fenomen unic, iar atunci când lagărele au fost eliberate, mărturia mizeriei umane pe care au dezvaluit-o a fost socantă si netăgăduită. Prin contrast, Gulag-ul si Laogai-ul chinez sunt incă invaluite in ceată, fenomene distante, care sunt cunoscute indirect, mai mult prin intermediul literaturii decât al mărturiilor fotografice (in Cambodgia, mormintele comune sunt si acum deschise), iar in multe tări estice, care se autointitulează democratice, fostii asupritori comunisti se declară promotorii democrati de astăzi.

POPORUL EVREU si-a asumat datoria solemnă de a păstra vie amintirea Holocaustului. Pentru evrei, aceasta este o obligatie morală, religioasă chiar, iar umanitatea le este indatorată pentru asumarea si ducerea la indeplinire a acestei misiuni cu determinare si vointă. Multumită puterii memoriei evreilor, faptele lui Shoah s-au intipărit in constiinta tuturor si este nevoie de incăpătânare cu adevarat perversă pentru a le uita sau a scapa de ele. Reprezentanti ai lumii crestine au ajuns, de asemenea, să-si examineze constiinta colectivă si să realizeze cu tristete si căintă rolul bisericii in perpetuarea antisemitismului.

Nu acelasi lucru s-a intâmplat insă pentru sistemul comunist, ai carui beneficiari  au fost aproape toti.

EXPERIENTA CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL , in care a fost formată o aliantă militară intre democratiile occidentale si Uniunea Sovietică, a slăbit sensibilitatea fată de comunism – atât ca idee, cât si ca realitate – si a determinat un fel de cădere a sistemului imunitar intelectual. Pentru a lupta cu intreaga sa inimă, o democratie are nevoie ca aliatii săi să aiba un anumit grad de respectabilitate; iar dacă este necesar, acea respectabilitate le va fi conferită acestora ca un dar. Stalin a incurajat acest proces, asigurându-se că ideologia si sloganurile comuniste au fost tinute in rezervă, ascunse vederii, in timp ce eforturile militare ale poporului sovitic si faptele eroice ale soldatilor sovietici au fost aduse in fată si lăudate in cei mai puri termeni nationalisti.

Spre deosebire de est-europeni, vest-europenii, nu au experimentat in mod direct sosirea Armatei Rosii si nici nu au fost martori ai brutalitătii acesteia. Dimpotrivă, aceasta a fost vazută ca o fortă eliberatoare la fel ca celelate armate aliate – total diferită insă de impresia popoarelor baltice sau a celui polonez. Iar sovieticii au fost, de asemenea, printre judecătorii tribunalului pentru crime de război de la Nurnberg (unde acestia au incercat să pună pe umerii nazistilor mai multe crime comise de fortele conduse de comunisti, inclusiv masacrul din 1940 a mii de ofiteri din armata poloneză la Katyn, in Polonia).

coperta interioarã spate

Toate acestea au contribuit la o reactie slabă si inconsistentă a Vestului in fata amenintării comuniste. Democratiile au acceptat sacrificii grele pentru a invinge regimul nazist. Ca urmare, acestea ar accepta sacrificii mai mici doar pentru a combate Uniunea Sovietică si, până la urmă, chiar ar ajuta Rusia in numele acelei griji „pentru stabilitate”. Atitudinea lor fată de comunism nu a fost si nici nu putea fi echilibrată intre cele două sisteme, cum nici memoria lor nu poate fi impartială fată de acestea.

UNUL DINTRE MARILE SUCCESE ALE REGIMULUI SOVIETIC a fost acela de a promulga si, in final, de a impune lumii propria sa ideologie asupra modului in care ar trebui clasificate sistemele politice. Lenin le-a redus pe acestea la două sisteme aflate la poluri opuse, socialismul si capitalismul – teorie mentinută de Stalin până in anii ’30. Conform acestei scheme, capitalismul – cunoscut, de asemenea, ca imperialism – includea in rândurile sale regimurile liberal, social-democratic, fascist, precum si cel national-socialist. O schemă diferită s-a impus apoi in anii ’30 in conformitate cu noua politică sovietică de constructie „a fronturilor populare”. Acum, spectrul pornea de la socialism – ceea ce insemna Uniunea Sovietică – si continua prin democratiile burgheze (liberale si/sau social-democratice), până la fascism. Grupate in ultima categorie erau nazismul, fascismul de tip Mussolini, regimurile totalitare din Spania, Portugalia, Austria, Ungaria, Polonia si, tot asa, aripile de extremă-dreapta ale fortelor liberale. Indiferent de tipologia specifică adoptată, nazismul era sters din această schemă ca si categorie si atasat la capitalism sau la fascismul de aripă dreaptă. Acestea au devenit absolut asociate Dreptei, in timp ce comunismul sovietic si socialismul reprezentau incarnarea absolută a Stângii. In acest fel, nazismul si comunismul isi ocupau locurile potrivite in marele câmp magnetic al politicilor secolului XX.

Pentru a aprecia insă stratagema folosită, trebuie sa ne amintim că pentru generatiile timpurii de istorici era perfect clar că atât fascismul italian, cât si nazismul german aveau rădăcini socialiste. Astfel, lucrarea clasica a lui Elie Halevy, „Istoria socialismului european” (1937), dedica un capitol socialismului Italiei fasciste si altul socialismului Germaniei naziste (ultimul s-a autodeclarat ca fiind anticapitalist). Apoi, exista schema, nu mai putin fortată, propusă in 1951 de Hannah Arendt, care a punctat natura esentială consanguineous a nazismului si comunismului pe care am remarcat-o deja si care ii plasau pe acesti doi reprezentanti ai totalitarismului modern de la gândirea liberă(-ală) până la regimurile autoritare („from liberal and authoritarian regimes alike”).

Atât de mare a fost, insă, triumful realitătii date de comunism, incât aceasta rămâne chiar si astăzi adânc imprimată in constiinta istorică. Liceele franceze si manualele universitare, de exemplu, incă „citesc” spectrul politic de la Stânga si Dreapta, mergând de la Uniunea Sovietică in stânga, până la democratiile liberale (cu propriile lor stângi si drepte) si până la diverse forme ale fascismului (german, italian, spaniol s.a.m.d.). aceasta este o versiune atenuată a ceea ce poate fi numită vulgata comunismului sovietic (versiunea populară).

NAZISMUL A DURAT 12 ANI. Comunismul european, in functie de tară, a durat intre 50 si 70 de ani. Aceasta perioadă de timp, ce a depăsit orice limite, a produs un fel de autoamnezie in tările afectate.

Pe parcursul acesteia, societatea civilă a fost strivită, elitele au fost distruse succesiv, reeducate si inlocuite, iar aproape toată lumea, de sus până jos, a fost expusă pericolului si tentatiei de a se compromite si de a trăda. Cât despre cei capabili de păreri obiective, acestia au fost privati de o cunoastere corectă a istoriei lor si de instrumentele potrivite pentru un studiu adecvat. In studierea lucrărilor disidentilor sovietici – care reprezintă singura literatură adevărată a regimului - cititorul va fi expus mai mult lamentărilor zguduitoare si unei tristeti fără margini, dar foarte putin unei  analize lucide a realitătii (exceptiile includ „Va supravietui Uniunea Sovietică până in 1984?” a lui Andrei Amalrych, care a apărut in traducere engleză in 1969 si cuprinde eseuri scrise de Aleksandr Zenoviev). 

Astăzi, de asemenea, din cauza dureoasei memorii a trecutului, tinerii istorici rusi tind să intoarcă spatele perioadei comuniste si astfel să reducă la uitare. Intre timp, statul rus inchide din nou arhivele relevante. Cat despre cercul de disidenti care a păstrat o memorie lucidă a comunismului, acesta s-a imprastiat repede după 1991 si nu si-a putut găsi un loc al său in noua ordine a lucrurilor. O entitate care doreste să perpetueze memoria trebuie să obtină o anumită masă critică prin fortă sau prin număr, prin putere politică sau prin influentă culturală. Disidentii insă nu au făcut asta – cum nu au facut-o, de altfel, nici purtătorii de cuvânt ai armenilor, ucrainienilor, cazacilor, cecenilor sau tibetanilor, fără a mentiona multe alte victime ale terorii comuniste.

DUPÃ DIZOLVAREA UNUI REGIM TOTALITAR, nimic nu pune atât de mari probleme ca efortul de a reconstitui actiunea normală a constiintei, de a reinvia capacitatea de a face deosebiri politice si morale normale. Din acest punct de vedere, Germania postnazistă s-a aflat intr-o pozitie mai bună decât Rusia postsovietică. In Germania, societatea civilă nu fusese distrusă in intregime. Judecată, pedepsită si purificată de nazism sub supravegherea aliatilor occidentali, Germania a fost capabilă să participe la un proces de curătare, de autojudecare, de amintire si chiar de căintă. 

coperta exterioarã spate

Acesta nu a fost insă posibil si pentru Europa de Est, in parte datorită unor motive pe care le-am mentionat deja, dar si datorită circumstantelor prin care Vestul are propria sa parte de responsabilitate istorică. Nu numai că, timp de 70 de ani, democratiile nu au reusit să ceară socoteala comunistilor, dar elitele culturale si politicile vestice au acceptat chiar, tacit si explicit, ceea ce eu numesc vulgata sovietică, potrivit căreia virtutea politică rezidă implicit de partea Stângii („sub socialism”), iar prezumtia de păcat politic de partea Dreptei („sub capitalism”). Printre invătatii vestici, si chiar printre altii, leninismul este deseori caracterizat ca un fel de accident meteorologic, o abatere nefericită de la un proiect care in toate aspectele sale esentiale rămâne la fel de onorabil ca inainte. 

scoarţã

Timp de secole, constiinta Vestului s-a concentrat pe găsirea locului Răului absolut in inima Vestului insusi. In zilele noastre, Răul a fost localizat in Africa de Sud in era Apartheid-ului, in Statele Unite in timpul Războiului din Vietnam, dar intotdeauna in Germania nazistă, piatra de hotar cu care toate celelalte manifestări locale ale Răului sunt comparate. Din acest exercitiu de găsire a celor vinovati au fost excluse Uniunea Sovietică si Coreea de Nord, China, Cuba si alte tări comuniste. Cineva ar putea spune că atentia concentrată asupra nazismului si succesorilor acestuia a functionat ca un fel de cortină, facând astfel posibilă ignorarea netăgăduitelor crime ale comunismului.

Când presedintele republican Ronald Reagan a definit Uniunea Sovietelor cu termenul „Devil Impire” - Imperiul Diavolului pe Pământ, acesta a polarizat constiinta si conceptia Vestului intr-o directie nouă si eficientă de luptă impotriva comunismului.

Dar poate există si motive de sperantă. Uităm că au fost necesari ani de-a rândul pentru a obtine o reactie impotriva nazismului in constiinta Vestului. Realitatea este că nazismul ca fenomen politic a depăsit tot ce oamenii credeau posibil, iar imaginatia acestora a fost deseori neputincioasă in a-l intelege. Faptele făcute in numele comunismului deschid un abis nu mai putin adânc, un abis care a fost protejat de acelasi reflex uman de a evita sau a nega tot ceea ce nu poate fi imaginat. Va sosi oare din nou vremea in care adevărul va fi dezvăluit?

A sosit momentul să facem ceva pentru aceasta.

Fiecare roman, prin simpla trezire a amintirilor sale, isi poate da seama că „democratia” pe care o traieste acum – si la instaurarea căreia a contribuit nu o dată prin vot direct – nu este decât  o perpetuare „a comunismului cu fată umană”, in care politicieni educati si formati sub sistemul comunist incearcă acum să treacă drept mari reformatori democrati, cu pretentia de aduce tara in rândul marilor democratii ale lumii. 

Transformarea României nu poate fi posibilă fără o renastere si o transformare profundă in constiinta cetătenilor ei. Recunoasterea greselilor trecutului si asumarea responsabilitatilor particulare si apoi colective pentru inertia, lipsa de atitudine civică si neincrederea in propriile forte care, unite, ar putea transforma tara, trebuie să fie punctul de plecare de la care să construim impreună o Românie cu adevarat democrată.

          

          Capitolul Comunismul uitat, paginile 15-21, din cartea apărută in 2004, la editura amaltea:

DÃINUIRE IN RÃSPÂNTII DE IMPERII – TEROAREA ROSIE

                                                         a Prof. dr. Lucian V. Orăsel

BOOK FEST - BUCURESTI - IUNIE 2010.
Dr. Lucian Orãsel discutã cu cititorii si oferã autografe.

AUREL MLADIN A PLECAT SÃ MOARÃ PUTIN...

        Ne-a mai dispãrut un model, nouã si urmasilor nostri... Un exercitiu recent, care demonstreazã incã si incã odatã cã, un lider este mult mai legat de PNTcd dacã acesta a fãcut si temnitã comunistã pentru partidul cu care-a fost mereu trup unic. Impresionant! 

          Nu cred cã Seniorul Aurel Mladin a votat, in 2005, disparitia partidului mosilor nostri, alãturi de “filo-tãrãnistul” Talpes, de ficiorii de secu’-aparatchicki din urere si de transfugii din prm-ul vadimist grohãitor (veniti si ei ca ceilalti, sã punã câte-o gãleatã de apã la temelia PNTCD)!?! Stimat al ciorbist-apostato-iudo-ciuhanzilor - domnul Ion Diaconescu - era in fruntea congresului de radiere a numelui de PNTCD, in acel martie 2005... ca sã parfumeze trãdarea camarazilor sãi din puscãrii!

          Prezenta ocrotitoare a seniorului Aurel Mladin a fãcut ca organizatia arãdeanã sã treacã mai usor prin acesti ultimi 11 ani negri (de dominatie iudo-ciuhandistã!), obtinând rezultate chiar bune fatã de multe dintre filialele din tarã ale partidului. Seva din invãtãturile seniorului arãdean a imunizat filiala localã de amestecurile nefaste din jiltu’ anti-national-tãrãnist de la vârful partidului.

          Dumnezeu sã-i ierte pãcatele si sã-l odihnescã in liniste si pace!

PROTAGONISTII SABOTÃRII, FÃRÂMITÃRII SI DEMOLÃRII PNTCD

Ioan Furtunã, national-tãrãnist, monarhist din Galati

          Ca si infiltrat in PNTcd, incã din 1995, via PNL, Ion Beuca este printre protagonistii sabotãrii si demolãrii partidului, prin folosirea numelui acestuia in negocieri rusinoase si chiar umilitoare de-a lungul timpului, cu lideri din PSD, PDL, PRM si PC, partide de sorginte FSN /PCR /PMR /PCUS /Ilici Iliescu /Ceausescu /Dej /Stalin /Lenin. Este consilier PNTCD din 1996 (oportunist fugit/detasat de la greul din PNL-ul fãrâmitat de-atunci) si-a profitat de toate onorurile partidului pe care continuu l-a cãlãrit, l-a batjocorit si l-a trãdat. Alãturi de Siman, in septenalul lor glorios, acesta a urzit - impreunã cu Ciuhandu, Radu Sârbu si cu Ciorbea - mai intâi schimbarea denumirii partidului, apoi alianta violetã de la 1 decembrie 2009 si de curând impunerea lui Ciorbea, ca unicã variantã la presedintia PNTCD. Nu s-au zvântat bine hârtiile din 18 iunie cã ciorbistii au si inceput inchinãciunea mini-factiunii cãtre USL... previzibil, incepând cu ziua aniversãrii republicii iliesciene din 2009!

         O parte din jurul lor sunt asemenea stãpânilor si, niciodatã nu vor accepta o altã configuratie la vârf, in afara celei concepute de acestã veritabilã "Coloana a V-a", in aceleasi "laboratoare experimentale", cu-aceleasi sibile securistice pe margini.

          Dupã "fantasiile" acestora din ultimii ani, cu ei partidul s-ar risipi de-aiurea... Nu se mai poate merge pe mâna acestor trãdãtori si vânãtori de sedii, dovediti cu vãrf si indesat, prin "datu' aramei pe fatã" in 6 martie 2005! Puteau de-atunci sã-si facã partidu' mult visat - ppcd ot urr - dar... sedii peste tot, de unde?! Asadar, pe "lideri" trebuie sã-i izolãm... sã se pãcãlescã mai departe intre ei si sã se fãrâmiteze cât le va fi vrerea... Sã-i lãsãm sã-si aleagã mireasa... Albã-ca Zãpada, mult visata si tare trâmbitata!!   

          Astfel, eventuale negocieri cu acesti  sabotori ai partidului, nu sunt deloc recomandate. Dimpotrivã, acum este acceptabilã si fezabilã doar reintoarcerea simplilor membri "la matcã", individual. In acest context vã anunt cã, incepând de ieri, doamna Maria Alexandrescu si domnii Alexandru Bejan, Marian Popa, Mihai Gutanu, s-au intors si s-au reinscris, ca simpli membri, la sediul PNTCD din b-dul Carol I nr. 24.     

         Unirea partidului este posibilã acum numai in gruparea unde-i si Dr. Lucian Orãsel, salvatorul partidului de la tentativa nereusitã (din 2005-2006) de schimbare a numelui si de ingropare definitivã a PNT-ului pentru care au suferit si s-au jertfit sute de mii de national-tãrãnisti, impreunã cu cel care-a luptat pentru scãparea lui de la disparitie!

          Lucian Orãsel nu va inchina nicicând partidul USL-ului, PDL-ului sau UNPR-ului! Va rãmâne chezãsia neatârnãrii PNTCD si se va lupta pentru revenirea la un statut al partidului care sã garanteze revenirea la principiile de bazã ale partidului, la adevãrata lui democratizare, pentru asigurarea de alegeri uninominale si desfiintarea clanurilor din PNTCD.

          Avându-se in vedere cã domnii Ion Diaconescu si Nicolae Galbeni impreunã cu surorile Coposu au girat adunarea din 18 iunie 2011, stiind cã acolo este preacinstit, in continuare, iuda-Ciuhandu, creierul urzirii congresului din 6 martie 2005 si cã printre liderii propusi acolo erau si fosti activisti comunisti de seamã - care au persecutat PNT - unul dintre ei (Apostatu), la data de 7 mai 2011, declarând cã nu va lãsa partidul pe mâna puscariasilor politici, este de neinteles cã i-au sustinut la conducerea PNTCD si nu s-au gândit o clipã sã propunã un fost detinut politic, asa cum a fost insusi Seniorul Coposu.

          Eu nu mai am incredere in buna lor credintã fatã de PNTCD si fatã de inaintasii martiri. As fi preferat sã-i cred doar senili si nu drept trãdãtori ai lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu si-ai PNTCD... Relatiile dintre surorile Coposu si fratele lor s-au rupt, fatalmente, pentru totdeauna!  Niciunul dintre cei mentionati mai sus - care intrunesc calitatea de puscariasi politici - n-au demonstrat (atunci in 18 iunie, acolo) prin atitudine... fermitate anticomunistã! 

         Inchei rememorând niste versuri ce-au fost rostite, cândva la o adunare, de cãtre Seniorul Coposu:

                          “ De ni s-ar scula strãmosii

                             Sã ne vadã toti codosii,

                             Fãr’a zice un cuvânt,

                             Ar intra iar in mormânt!”

         Ioan Furtunã

CREZUL MEU SOCIAL-POLITIC SI ECONOMIC CA PRESEDINTE

Prof. Dr. Lucian V. Orãsel

APEL CÃTRE TOTI MEMBRII PNTCD

          Istoria românilor a fost o luptã neintreruptã din timpuri milenare, iar tara a fost un ”rug” pe care s-au jertfit, la locul si in momentul cerut de Stele, cei mai multi si mai buni fii ai sãi. Dacã in fiecare clipã altele au fost cerintele, acei fii strasnici ai natiunii au rãspuns simplu si total, cu intelepciune si curaj, pentru a rãmâne fãclii, luminând dãinuirea noastrã aici. Asa s-a intâmplat in secolele ce au urmat pânã la al doilea rãzboi mondial, când tara a fost cuceritã de cãtre forte strãine care au impus perioada cea mai neagrã din istoria tãrii noastre: sistemul comunist. România a fost supusã unei exploatãri crunte, pentru care plãteste un tribut greu chiar si in prezent, la 20 de ani de la cãderea comunismului. Dãinuirea noastrã se datoreste si luptei detinutilor politici, atât cât au putut sã o facã pentru apãrarea neamului lor, jertfindu-se in lanturi, la inceputul unei perioade de cuceriri nãprasnice. Ei fac parte dintre eroii nostri traditionali, incepând cu Decebal, care i-au infruntat mereu pe cuceritori, chiar dacã vitregiile timpului i-au dus la pieire.

          Din nefericire, sfârsitul secolului XX gãsea poporul român intr-o stare de dezbinare fãrã egal, intr-o stare de sãrãcie materialã, dar mai ales, moralã. Primul lucru care trebuie fãcut pentru a iesi din aceastã situatie este aflarea adevãrului, indiferent care este el, ca sã intrãm cu demnitate si incredere intr-un alt secol si mileniu, din care s-au scurs deja 10 ani.

          Nicolae Iorga spunea, prin cuvintele urmãtoare, cã: ”Adevãrul e pretutindeni, dar nu-l recunoste decât acela care-l cautã. Cu un singur adevãr, un om cumsecade isi face mai multi dusmani decât o canalie, cu o viatã intreagã de minciuni”. Avem nevoie de adevãr pentru a afla cât de adânc ne-am infundat in noroiul istoriei in perioada incercãrii comuniste de a distruge tara si de a desfiinta natiunea. Avem nevoie de adevãr cãci, numai stiind adevãrul, vom putea sti ce trebuie sã facem pentru a salva ceea ce mai este de salvat.

          Devine ingrijorãtoare perspectiva creãrii unei societãti fãrã educatie moralã, bazatã exclusiv pe dorinte materiale, formatã dintr-o multime de indivizi, tinutã impreunã ca sã nu se dezintegreze numai prin complicata armaturã a legii - prin fortã si prin coruptie - armatã, politie, tribunal, libertinaj si bani. Indiferenta, inrãdãcinatã prin incapacitatea celor mai multi membri reprezentativi ai acestei societãti, a fost cristalizatã in afara natiunii care i-a produs, provenind de la conceptia comunistã ateistã - statul impotriva propriului popor - continând elemente de decompozitie a celor  ”pasivi si tãcuti”,”ascultãtori si supusi”, care a creat o lume rãzvrãtitã impotriva oricãrei ordini spirituale - o lume fãrã Dumnezeu.

          Coruptia, minciuna, crimele, teroarea si represiunea au fost armele ”democratice” ale dictaturii proletare in guvernarea tãrilor inrobite, care au intrat intr-o rutinã zilnicã de administrare a mãsurilor represive, dezumanizând intreaga populatie, folosind cenzura in comunicatii, controlarea frontierelor si exilarea oponentilor. Tãrile au fost distruse si natiunile desfiintate, lichidând elitele rãmase in tarã, dar care si-au pãstrat verticalitatea, ori, pervertindu-le pe acelea care s-au incovoiat usor. O persoanã curajoasã poate oricând sã ia o atitudine fermã pentru ceea ce crede cã este bine, dacã este pregãtitã sã accepte consecintele actiunilor sale.

          Toate marile schimbãri sociale au fost realizate prin asemenea hotãrâri constiente, de infruntare a rãului social. Intr-o comunitate, destinul poate fi schimbat oferind o nouã viatã membrilor sãi si un antidot impotriva otrãvirii sociale produse de o societate politicã sprijinitã pe coruptie. Pentru o tarã, numai revigorarea caracterului national poate reda demnitatea poporului ei.

          Intãriti de o credintã puternicã in Dumnezeu, putem acum trece la o dignozã a bolilor noastre sociale pe care trebuie sã le infruntãm. Boala este de naturã spiritualã, creatã de neglijarea acelor principii morale pe care, o viatã socialã sãnãtoasã, trebuie sã se bazeze. Dacã o natiune vrea sã fie prosperã si sã aibã pace, trebuie sã indeplineascã si sã respecte dreptul natural de viatã, cãsãtorie, proprietate si onoare socialã. Justitia trebuie sã fie distrbuitã impartial. Promisiunile, fie ele sociale, politice sau individual-sociale devin ca o obligatie legalã. Unui membru al societãtii trebuie sã i se garanteze un câstig real minim de intretinere in schimbul unei munci cinstite zilnice. Unitatea socialã naturalã, familia si sãnãtatea ei trebuie protejatã de influiente dezintegratoare. Educatia si sãnãtatea fizicã si mentalã a intregii societãti se asigurã nediscriminatoriu. Resursele naturale sunt folosite pentru noi, dar conservate si pentru generatiile viitoare, cu cinste si cu responsabilitate, ca sã se asigure astfel nevoile intregii populatii, iar puterea social-politicã si economicã nu trebuie sã se concentreze in câteva mâini.

          Este necesar ca statul sã nu inspire fricã, sã nu fie vãzut si acceptat ca stãpânul cetãtenilor ci, drept slujitorul lor, existenta sa având numai un singur scop: sã indeplinescã si sã apere interesele cetãtenilor sãi; sã laude virtutile si sã critice viciile; sã definescã Binele si Rãul ca sã-l promoveze pe primul; sã pedepseascã toate crimele impotriva sigurantei publice si bunãstãrii si sã indeplinescã un numãr limitat de functii sociale care nu pot fi lãsate, in mod normal, unei singure persoane ori unor intreprinderi particulare.

          Enumerarea acestor conditii nu este limitatã sau atotcuprinzãtoare, dar, pe baza unor principii ca acestea, populatia ar trebui sã judece oricare sistem politic, economic sau social si pe conducãtorul ei.

          Trebuie precizat cã acesta trebuie sã fie programul politic al PNTCD-ului, ca o necesitate a schimbãrilor sociale si politice, pentru a supravietui ca natiune intr-o comunitate internationalã civilizatã.

          Omul trebuie sã aibã asigurate drepturile sale “naturale” in societatea umanã: un standard decent de viatã - care inseamnã mâncare, imbrãcãminte si casã - loc de muncã asigurat, fãrã teama cã poate fi dat afarã usor, conditii normale de lucru si timp liber care sã-i ofere comfort, educatia copiilor sãi, asigurãri sociale pentru intreaga familie impotriva eventualelor adversitãti ce se pot ivi in viatã.

          Acesta este crezul meu politic si moral pentru care eu, Lucian Orãsel, imi declar candidatura la presedentia Partidului National Tãrãnesc Crestin Democrat (PNTCD), pentru care am luptat, am suferit si am câstigat acest drept. La ora actualã mã consider printre putinii calificati care pot sã producã uniunea partidului, s-o proclame si s-o promoveze pe plan politic national. De asemenea cred cã toti liderii factiunilor care au divizat partidul ar trebui sã demisioneze si sã lase grupãrile sã se uneascã intr-un singur congres, fãrã influienta lor nefastã. Acest lucru ar arãta buna lor credintã in sprijinul unitãtii si numai in acest fel am putea organiza un singur Congres de Unificare a PNTCD, care sã fie prezentat justitiei pentru inregistrare.

          Organizarea mai multor congrese - este reteta (”premeditatã”) de distrugere sigurã a partidului.

          Votul uninominal este singura formã corectã de alegere a presedintelui si-a celorlalte pozitii de conducere. Votul uninominal -emulativ prin insãsi lansarea competitiei interne in partid - asigurã participarea mai multor candidati pe aceeasi functie si inlãturã acele prealabile dezbinatoare ”aranjamente”.

          Vechimea - de cel putin 4 ani in partid - este absolut obligatorie si reprezintã o garantie a insusirii principiilor PNTCD, a cunoasterii morale si-a dedicatiei candidatului pentru viitoarea functie de conducere in partid.

          Dimensiunea moralã oferitã de credinta in Dumnezeu ne dã autoritatea sã deosebim Binele si Rãul. Binele proclamã cã Dumnezeu a binecuvântat umanitatea cu anumite drepturi: ”dreptul la viatã, la integritate corporalã si la mijloacele necesare de existentã; dreptul de a ne indeplini vocatia pe drumul stabilit nouã, de cãtre divinitate; dreptul la asociere si dreptul de a poseda si a folosi proprietatea”.

          Toate acestea creeazã demnitatea umanã si caracterul national, la care suntem indreptãtiti de la Dumnezeu, deoarece Patria este familia cea mai mare, pe care Atotputernicul a creat-o pentru o natiune.         

          Cine si ce ne opreste acum sã-l dorim, sã-l cerem si sã-l avem, acest drept? Societatea românescã si partidul nostru poate rãspunde la aceastã intrebare complexã când va simti cu adevãrat cã trãieste intr-un stat democratic, pe care trebuie sã si-l creeze, unde prosperitatea economicã, administratia bazatã pe aplicarea corectã a legilor si spiritul civic duc implicit la respectarea drepturilor omului, la o viatã demnã si frumoasã.

          Uniti-vã in jurul meu si vom reusi impreunã!

          Dumnezeu imi este martor pentru buna mea credintã la aceastã candidaturã.

          Dr. Lucian Orãsel

SLAVÃ BÃSESCULUI CONDUCÃTOR de C.P.Trache

motto

partid iubit, portocaliu,
sfidezi cromatic viitorul,
si mort de-as fi, dar cât sunt viu
slãvesc dement conducãtorul...

 Traian, iubit conducãtor de haitã si de tarã,
cârmaci fãrã odihnã si chioarã cãlãuzã
ne-ai dat, usor-usor, si sufletul afarã
si-ai ridicat pe culmi pe propria ta muzã...

tiran strãluminat de damã de serviciu
a unei lumi in care nimic nu mai conteazã,
ne-ai transformat speranta’n crimã si in viciu,
in creieru-ti dement doar blonda ta conteazã...

mãret conducãtor, in orice vremi vei fi,
de numele Bãsescu in veci ne va lega
doar predicatul care’nseamnã a bãsi,
ca derivat din nume, scãpat pe undeva...

cu chipul tãu de inger, privirea divergentã,
esti geniul fãrã care am fi trãit mai mult,
prin tine chiar si moartea devine indecentã,
de dragul poftei tale duci tara in mormânt...

alãturea iti este tovarãsa Elena,
fãpturã fãrã seamãn in vremuri de apoi,
sã fiti nedespãrtiti precum este cangrena
când viermi de pretutindeni o’ncoltesc vioi...

iar tu, Elenã scumpã, bãseascã eroinã,
de-a pururi sã ne fii si stima si mândria
si cocos(at) izvor de vrajbã si luminã,
sub care sã se stingã, pe-o frunzã, România...

mult prea iubit, tu, cel dintâi erou dintre eroi,
urmasul cel mai vajnic de domni si voievozi,
cât de curând vei fi, in groapa de gunoi,
o pradã pentru borfasi, lichele si irozi...

sa ne trãiesti in slavã si’n behãiturã,
sã ai succesuri multe oriunde tu vei fi,
sã te vedem, Traiane, in propria-ti naturã,
purtat, din post’n post, prin bâlci si puscãrii...