Ultimele zile
ale lui Iuliu Maniu
27 Ianuarie 2012
de VIRGIL LAZAR
La 5 februarie se împlinesc 59 de ani
de la moartea, în închisoarea de exterminare de la Sighet, a marelui patriot
român, unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,
Iuliu Maniu. Ziua respectivă ar trebui considerată doliu naţional şi, deci,
înscrisă cu majuscule în calendarele celor două biserici româneşti din România şi pomenită în slujbele
lor comemorative.
 |
| După un simulacru de proces, Maniu a fost închis la Sighet, unde a și murit. |
Tristul moment a revenit în atenţia
opiniei publice şi graţie Fundaţiei „Academia Civică", a „Centrului
Internaţional de Studii asupra Comunismului şi al Rezistenţei", a Muzeului
Memorial Sighet, care, la împlnirea a 55 de ani de la moartea acestui mare
patriot, a editat un volum sub genericul „Un creator de istorie", volum în
cuprinsul căruia este redată, proeminent, credinţa lui Iuliu Maniu, potrivit
căruia „Nici o jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr". În
volum găsim mărturii zguduitoare privind ulti-mele zile ale lui Iuliu
Maniu...
Nicolae Carandino scria în 1992: „Iuliu
Maniu suporta în inchisoare acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se
complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care prefera să
moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el,
democratul de o viaţă, un regim de sclavie. (...) Agonia lui Maniu a durat
câteva zile. (...) Conştient că moare, privea în gol şi bolborosea cuvinte pe
care ne străduiam să le pricepem. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit le-am
auzit discret: «Ce frumoasă femeie era Clara!» (n.r. - iubita din tinereţe a
lui Maniu). Câtă tristeţe te cuprinde şi numai la aceste cuvinte intime ale
marelui Om care a sacrificat totul pentru a putea să-şi îndeplinească destinul
faţă de patrie...".
Un regim odios
Carandino mai scrie: „Am avut un
regim odios (...) fără cearceafuri, fără perine cu saltea de paie
curată". Pe Carandino l-au mutat
paznicii cu Maniu ca să-l îngrijească(...) „Îmbătrânise; când l‑am văzut ultima dată era scos de
subţiori, tărât pur şi simplu de Carandino şi Bornemisa. L-au târât din cameră
la aer. Ultima plimbare"... Apoi,
preotul greco-catolic, Alexandru Raţiu - care scrie şi el aceste mărturii,
închis pentru credinţă, l-a informat prin... „ţeava de calorifer" pe Carandino,
despre prezenţa sa acolo şi i-a promis că în noiembrie (1952) va intra în
celula lui Maniu. Ceea ce s-a şi întâmplat graţie, iată, a unui paznic bihorean
Pascu Florian - numit de deţinuţi Picolo -, preotul Alexandru Raţiu a intrat în
grabă la Maniu şi l-a spovedit şi i-a dat dezlegarea creştină. „Era foarte
slăbit", declarase acesta. „Maniu
tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte
fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se
sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul.
Iar după spovedanie a rostit împăcat: Acum pot să mor"...
Amintiri care dau frisoane şi doar la
o simplă lectură ne-a lăsat şi Gheorghe Raţă, un alt fost deţinut în această
închisoare a morţii de la Sighet...
„Badea Iuliu - cum i se adresau cei apropiaţi - avea aproape 80 de ani,
a stat în celula igrasioasă şi rece de la Sighet, care i-a instalat în organism
un reumatism poliarticular acut, făcându-i imposibile mişcările şi chiar
ridicarea din pat. De aceea, spune martorul, a făcut numeroase escarte care s‑au infectat, au devenit purulente şi mediu de înmulţirea viermilor, ceea
ce l-a determinat pe comandant să apeleze la un voluntar gata să-l îngrijească,
urmând, deci, să împartă aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu. A răspuns apelului Ioan Raţă Tarciz - din
Ardusat (Maramureş), care a stat în aceeaşi celulă cu Maniu timp de şase luni,
îngrijindu-l cu multă dragoste şi devotament, curăţindu-i rănile şi ajutându-l
să le vindece, cu toate că acesta a continuat să fie imobilizat la pat din
cauza slăbiciunii... Iar înaltul prelat greco-catolic Alexandru Todea (ridicat,
mai târziu, de Papa, la rang de cardinal), afirma şi el: „În 1953, prin luna
ianuarie, Ca-randino îmi spunea că Maniu e foarte grav bolnav şi că el crede că
e vorba de sfârşit şi vrea să se mărturisească. Profitând de un gardian bun,
după ce Maniu s-a pregătit, în prealabil, spunându‑şi rugăciunea, am ridi-cat năframa cu mătura în mâna stângă şi am
ţinut-o în loc de toiag arhieresc şi am spus cuvintele: «Domnul Dumnezeul şi
Mântuitorul nostru, Isus Cristos, cu darul şi îndurările iubirii, să vă ierte, Domnule Ma-niu, de
păcatele dumneavostră, iar eu, nevrednicul preot, prin puterea care mi s-a
dat, vă iert de toate păcatele. În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Spirit, Amin!»".
Azi, la Memorialul de la Sighet,
există o sală „Iuliu Maniu", vernisată în 1999 de către Ana Blandiana, cu
obiecte aparţinând defunctului sau familiei, cu numeroase fotografii ilustrând
viaţa şi activitatea lui Iuliu Maniu, o adevărată şcoală de patriotism pentru
generaţiile de azi şi de mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu