I. TRADITIE SI NATIONALISM ÎN DISCURSUL POLITIC AL LUl IULlU MANIU

I. TRADITIE SI NATIONALISM ÎN DISCURSUL POLITIC AL LUl IULlU MANIU

n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, Șimleu Silvaniei

d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației

             Afirmat, destul de timpuriu, la vârsta 
de 33 de ani, ca unul din liderii Partidului National Român din Transilvania, în calitatea de deputat al românilor transilvãneni în parlamentul de la Budapesta, Iuliu Maniu s-a impus în viata politicã modernã prin calitatea si acuratetea ideilor cuprinse în discursul politic mai mult decât prin stilul oratoric sau cantitatea volumului declaratiilor publice prin care, au excelat, de regulã, fruntasii celorlalte formatiuni politice românesti, din prima jumãtate a secolului al XX-lea. Desi si-a câstigat, pe merit, înainte si mai ales dupã Unirea din 1918, locul primordial în Partidul National Român si apoi în Partidul National-Tãrãnesc, dupã octombrie 1926, Iuliu Maniu nu a fost, însã, principalul doctrinar al nationalismului democrat ardelean si nici al tãrãnismului, dar a avut un rol însemnat în dimensionarea si sustinerea programului si curentului national promovat de P.N.R., s-a impus ca moderator si modelator al ideilor tãrãnismului interbelic sub raport ideologic si doctrinar, numãrându-se printre initiatorii transpunerii acestora în practica guvernãrii în calitatea sa de prim ministru al României(1).

             Pânã la 1918, în Transilvania, Iuliu Maniu îsi împarte contributia la definirea doctrinei miscãrii nationale, a românilor transilvãneni, a continutului programului si tacticii politice adoptate de P.N.R. ca Alexandru Mocioni, Aurel C. Popvici, Alexandru Vaida-Voevod sau Vasile Goldis(2), iar în perioada interbelicã, discursul sãu politic reuseste sã sintetizeze si sã nuanteze, într-o manierã personalã inconfundabilã, ideile si conceptele gândirii principalilor teoreticieni ai tãrãnismului, precum: Ion Raducanu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Ernest Ene, pânã la mai tinerii Gheorghe Zane, Mihai Ralea, Mihai Ghelmegeanu(3).  etc. De altfel, optiunile doctrinare ale unei pãrti însemnateale conducerii P.N.R. înainte, cât si dupã unificarea cu Partidul Tãrãnesc, atasate nationalismului democrat au fost marcate de ideile ponderate ale dezvoltãrii organice, evolutioniste ale societãtii, în conditiile absorbtiei unui grup insemnat de politicieni ai fostului Partid Conservator-Democrat(tachist). În aceste conditii, aripa transilvaneanã a viitorului Partid National-Tãrãnesc, în frunte cu Iuliu Maniu, a cãutat si a reusit sã modereze radicalismul accentelor sociale ale tãrãnismului influentat de conceptiile curentelor socialiste, spre liniile ponderate si spatiul mai larg si mai adecvat al conceptelor ce defineau optiunile si interesele claselor de mijloc ale României interbelice, avansând cu mijloace de actiune politicã, în locul îngustelor si violentelor confruntãri clasiale (adoptate în primele faze ale afirmãrii tãrãnismului), dezbaterea si dialogul politic în Iimitele si în respectul regulilor democratiei în virtutea promovãrii principiului interesului general al societãtii, care pentru Maniu si apropiatii sãi, trebuia sã fie si a fost si national. Sunt cunoscute reticentele lui Iuliu Maniu si ale grupãrii P.N.R., fatã de eventuala prezentã a lui Constantin Stere în viitoarea conducere a P.NT., ele reflectând sensibilitatile fatã de pozilia acestuia favorabilã Puterilor Centrale în timpul razboiului, dar mai ales, neagrearea optiunilor radicalismului sãu social de facturã narodnicistã si socialistã, cu toate cã politic activase si în Partidul National Liberal(4). Nu întamplãtor, unul dintre putinii si statomicii sãi colaboratori întru idei si atitudini politice, Mihai Popovici, lansa, încã din anul 1923, teoria solidarismului politic, în contrapondere, dar nu excluzând teoria solidarismului social, apreciatã ca una din cele mai viabile forme de exprimare si de organizare politicã a societãtii contemporane, capabilã sã se afirme, mai ales, în noile state din centrul si sud-estul Europei chemate sã joace un rol aparte în concertul relatiilor internationale. Solidarismul politic ca expresie adecvatã a politicilor de armonizare a intereselor tuturor grupurilor sociale trebuia sã fundamenteze constructia statalã, structura valorilor natiunii înteleasã nu numai sub raport etnic, ci mai ales civic(5). De aici, rolul major acordat partidelor  nationale si evident al P.N.R., în perspectiva P.N.T. , în procesul armonizãrii intereselor indivizilor cu cele mai cuprinzãtoare ale colectivitãtilor în virtutea solidaritãtii nationale.

             Abordarea traditiei si nationalismului, în sensul sãu modern, democratic si nu ca expresie a ideologiei si curentelor politice extreme din perioada interbelica, în discursul si atitudinea politica a lui Iuliu Maniu pe linia principiilor Declaratiei de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, într-o strânsã corelatie, este o întreprindere încã dificilã de a fi pe deplin realizatã, nu datoritã incompatibilitãtii de termeni ideologici (care de regulã, se presupun) sau de atitudini adoptate, în timp, de fruntasul politic ardelean, cât datoritã dispersãrii preocupãrilor si mai ales a operei sale teoretice, care îsi asteaptã o meritatã editie completã, pe marginea cãruia, istoricii si politologii vor avea posibilitatea sã enunte, cu mai mare discernãmânt si Iimpezime judecãtile de valoare, menite sã întregeascã imaginea omului politic în calitatea sa de sef al executivului unui partid, dar si de Iider de opinie si de idei politice originale în viata publicã româneascã.

Când era în Consiliului Dirigent din Transilvania

             Traditia si nationalismul în discursul lui Iuliu Maniu sunt laturile inseparabile ale unei conceptii politice sensibilã la demersul procesului de modemizare al societãtii românesti, în ansamblul sãu, ambele concepte, departe de a se contrapune se presupun si se modeleazã în functie de necesitãtiIe si asteptãrile spectrului politic modern, urmând, Iiniile esentiale ale evolutionismului organic post sau neoburkenian, cât si pe cele ale solidarismului politic de care se simtea firesc atras si atasat. În acest fel, traditia în discursul lui Iuliu Maniu nu se va axa pe relevarea stãrilor patriarhale ale societãtii românesti, înfrumusetate, cândva de culorile romantismului sau ale sãmãnãtorismului, ci se va raporta la valorile fundamentale care statuau stabilitatea si ascensiunea societãtii românesti, din care nu Iipseau, principiile ce sustineau miscarea nationalã de la 1848, confirmate si amplificate, în 1918, alãturi de valorile spiritualitãtii si moralei crestine, a traditiilor si creatiilor etnofolclorice, cât si de împlinirile succesive, în plan material si institutional ale societãtii moderne, pânã în perioada interbelicã. Valorile traditiei izvorâte din miscarea pentru emanciparea si unitatea nationalã revin, în repetate rânduri si în diverse forme de exprimare, în discursul lui Iuliu Maniu, ca elementele esentiale ale unui "testament", ce trebuiesc, deopotriva, respeclate si urmarite, ele fiind considerate adevãrate puncte de reper ale asigurãrii calitãtii mandatului politic, dar si necesare în definirea functiilor si menirii partidului pe care-I conducea în societatea contemporanã.

             Readucerea în prim planul discursului sãu uneori pânâ la obsesie, a proiectiilor actelor istorice din 1848, si din 1918, în momentele de crizã politicã internã din anii 1928 si 1939 în fata amputãrilor teritoriului tãrii din anul 1940 de cãtre puterile revizioniste, se realizeazã din perspectiva respectãrii mesajului tonifiant al traditiei luptei politice cat si a imperativelor puse sub semnul concretizãrii si dezvoItãrii principiilor adoptate de marile adunãri populare, socotite ca adevãrate reprezentante nationale. În consonantã cu acele mari hotãrâri Iuliu Maniu considerã cã se consolideazã democratia si se exercitã liber, spiritul constitutionalismului natiunii române unite(6).

             Cu toate acestea, desele referiri la actiunile revolutionare ce au animat istoria nationalã modernã, nu s-au constituit în discursul fruntasului nalional-tãrãnist, în motivatii sau argumente care sã incite sau sã se sustinã actele de rãzvrãtire sau de rebeliune. Dimpotrivã, în ciuda atacurilor virulente prin care-si desfiinta adversarii politici, liberalii, sau membrii grupului "camarilei regale" în frunte cu Elena Lupescu, Iuliu Maniu manifesta în conceperea proiectiilor si solutiilor, ce trebuia sã reîntroneze spiritul regimului democratic, o atitudine legalistã. Desi a contestat modalitãtile de adoptare si chiar continutul legii fundamentale, Constitutia din 1923, este cel care se reclamã de la spiritul si litera acesteia pentru a-I readuce pe Carol al II-lea pe tronul României, asa cum, în baza constitutionalismului, îl va apostrofa pentru nerespectarea atributiilor regale de a fi un arbitru al vietii publice, pentru implicarea sa în subminarea pluralismului politic prin încurajarea dizidentelor si fractiunilor partizane, condamnându-I, fãrã menajamente, atunci când va suspenda regimul constitutional si va instaura, dupã parerea sa, o veritabilã dictaturã personalã realizatã printr-o adevãratã loviturã de stat, în februarie 1938. În spiritul legalismului constitutional, Iuliu Maniu reclama la începutul guvernãrii tãrãniste, din noiembrie 1928 necesitatea respectãrii ordinii statului de drept care presupunea instaurarea "domniei" si suprematiei legii fatã de arbitrariul si voluntarismul practicat, pânã atunci de oamenii politici ai epocii. Revendicându-se de la traditie, legalism si de la valorile modelelor constitutionale europene sustinea cã: "Întemeiat pe realitãti istorice si politice Partidul National-Tãrãnesc a nutrit întotdeauna credinta cã noul Stat Român trebuie sã se aseze pe temeliile constitutionale si legile pe care statele occidentale s-au ridicat la înflorirea si prestigiul lor de azi"(7). Prin acest sistem conceptual si politic spera sã deschidã "o nouã erã în viata tãrii, era guvernelor de opinie publicã", sã reabiliteze sistemul democratiei, ridicând starea de asediu, desfiintând cenzura si organizând "alegeri legale, Iibere si cinstite" prin care se va manifesta plenar "vointa adevaratã a natiunii" si se vor realiza primii pasi spre "normalizarea vietii de stat"(8). Liderul ardelean declansase, dupã opiniile adversarilor sãi politici, o adevaratã "frenezie legalistã" care tindea sã devinã "un dezmãt demagogic", pe când sustinãtorii sãi îl vedeau ca pe un adevãrat "Iuceafãr" ce reînvia "Tara si Legalitatea", alungând "oligarhia fanariotã a Iiberalilor compromisi în fata opiniei publice"(9).

             Pentru "0 civilizatie modernã si o întocmire socialã potrivitã  vremurilor de astãzi" luliu Maniu aprecia, la 7 luni de la începutul guvernãrii tãrãniste, cã împlinise conditiile esentiale si anume "siguranta de drept si legalitatea" fãrã de care nu se puteau asigura fundamentele "libertãtii umane" în numele cãreia se jertfirã, în decursul istoriei, ilustrii înaintasi ai românilor(10). La toate acestea, pentru succesul actiunii politice adãuga munca fãrã preget, "ordinea desãvârsitã", buna organizare, disciplina si autoritatea. Ordinea si sistemul de guvemare fermã erau, în conceptia lui luliu Maniu, nu numai compatibile cu un regim democratic, dar si indispensabile pentru aplicarea principiilor proclamate la Alba lulia. Autoritatea de la care se relansa presupunea apãrarea si desãvârsirea "democratiei nationale", eliminarea spiritului anarhic, blocarea ideologiilor extreme de stânga sau de dreapta si, mai ales, repudierea dictaturii, pe care în mod vizionar, încã din 1929, o vedea realizabilã doar printr-o revolutie sau loviturã de stat, care ar suspenda sistemul constitutional existent(11). luliu Maniu era convins cã regimul dictatorial în România ar fi fost un act politic artificial care ar fi contrazis asteptarile si posibilitãtile de autoguvemare ale naliunii. Dictatura ar fi infirmat traditiile politice ale Romaniei modeme, care si în perioada refugiului oficialitãtilor române la Iasi, din timpul primului rãzboi mondial, al pericolului invaziei strãine si al rãspândirii bolsevismului, asigurase functionalitatea parlamentului si a institutiilor democratice(12).

Iuliu Maniu în 1946, la partid, 

în pauza dintre întrevederi

             Un regim dictatorial - aprecia luliu Maniu - submineazã nu numai ordinea statului de drept, ci însãsi interesele generale ale natiunii care se vede astfel, eliminatã brutal si despotic de la opera de guvernare democraticã. latã de ce va condamna regimul personal al lui Carol al II-lea pentru cã a introdus un sistem politic nefiresc, "o ocârmuire care nu are nimic în comun cu vointa, cu suflul, cu idealurile poporului românesc", care a decretat "cã statul este la discretia coroanei", care "despoaie natiunea de drepturile si libertãtile cetãtenesti…"(13). Dictatura regalã, în discursul politic al fruntasului tãrãnist nu avea nicio justificare si ratiune politicã internã, imitând cel mult regimurile despotice similare contemporane si, reprezentând doar interesele unui minuscul grup de sfãtuitori, aceiasi membri corupti si imorali ai camarilei regale. Departe de a reprezenta optiunile opiniei publice nationale, orientatã spre sustinerea si salvarea democratiei, dictatura personalã a lui Carol al II-lea nu putea fi un regim al "renasterii nationale" cum îi plãcea suveranului sã creadã ci al dezastrului nalional(14).

             Repugnându-i orice formã de dictaturã fie a lui Hitler, Musolini sau Stalin, deoarece reprezentau valori diametral opuse convingerilor sale democrate, Iuliu Maniu, afisa cu deosebitã îndraznealã, opinia "cã este contra oricãrei dictaturi" fasciste sau comuniste, si cã în acele moment critice pentru Romania (anul 1938), este dispus sã "concentreze toate fortele... în contra actualei dictaturi", reprezentatã de Regele Carol al II-lea"(15).  

             luliu Maniu concepea derularea normalã a vietii politice numai sub imperiul principiilor democratiei parlamentare, fie cã aceasta lua forma dialogului, sau se manifesta sub formele confruntãrilor polemice, atâta vreme cât, în jocul politic se respectã dreptul de Iiberã exprimare a opiniilor fiecãruia, prieten sau adversar. Tot ceea ce iesea din regulile constitutionalismului democratic se înscria în seria fenomenelor "nenaturale" si nefiresti "lipsite de duratã", condamnate de societãtile democratice moderne. Durabilitatea si calitatea luptei politice prin promovarea fortei dreptului si nu a dreptului fortei, fiind convins cã "împotriva factorilor de fortã" ale dictaturilor trebuie sã lupte numai cu "principii de drept"(16). Animat de aceste idei, Iuliu Maniu a fost un luptãtor politic total, un adversar tenace al tuturor acelora care încercau sa perverteascã spiritul democratiei, sã alcãtuiascã regimuri sau sisteme politice dictatoriale sau totalitare, nefiind dispus la compromisuri. Surprinzându-i trãsãturile unul din contemporani îI caracteriza ca: "adversarul fãrã violentã, dar tenace, fãrã gesturi, dar implacabil; fãrã elocventã, dar granitic"(17).

             Organizarea societãtii moderne pe temelii solide si într-un climat de echilibru, generator de idealuri frumoase este pusã de Iuliu Maniu sub semnul respectãrii intransigente a unei etici morale superioare, întrevãzutã în toate manifestãrile si actele personalitãtilor sau oamenilor politici chemati sau angajati sã-si assume responsabilitãtile de conducere a natiunilor. Respectarea si impunerea moralitãtii crestine în spatiul politic, conceputã ca un laborios si continuu proces de transformãri de idei si concepte desprinse din învatãturile generale ale crestinismului spre lumea atât de schimbatoare a politicului în virtutea unei traditii seculare, va reprezenta una din valorile esentiale ale discursului politic a lui Iuliu Maniu, care a stârnit, în epocã, spiritele ironice ale adversarilor sãi prea liber-cugetãtori, sau a provocat apostrofãri denigratoare si chiar acuze privind practicarea partizanã a unui anumit confesionalism.

                                                                Vasile Dobrescu

                                                                     Prof. dr., Universitatea "Petru Maior", Tg. Mures

puteti citi a II-a parte, urmând link-ul:
http://nelufurtuna.blogspot.ro/2013/02/ii-traditie-si-nationalism-in-discursul_5.html
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

(1). Pentru activitatea politica a lui luliu Maniu, a se vedea: loan Scurtu, luliu Maniu. Activitatea politicã, Ed. Enciclopedicã, Bucuresti, 1995; Apostol Stan, luliu Maniu. Biografia unui mare român, Ed. Saeculum. Bucuresti, 1997; luliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea romaneascã, Bucuresti, 1991; Iuliu Maniu în fata istoriei (Culegere de studij), Bucuresti, 1993.

(2). Doctrine politice în Romania secolului XX, vol. 1, Ed. Institutului de Teorie Sociala, Bucuresti 2001. Doctrina nationalã din Transilvania, p. 245-257.

(3). Ibidem, Doctrina nationai-tãrãnistã, p. 286-322; Z. Ornea, Tãrãnismul. Studiu sociologic, Bucuresti, 1969.

(4). Apostol Stan, luliu Maniu. Biografia unui mare român. Ed. Saeculum, Bucuresti, 1997, p. 151.

(5). Doctrina partidelor politice, Ed. Garamond, f.a. p. 350-370.

(6). Iuliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea româneascã, Bucuresti, 1991, p. (77, 97-98, 131, 187-188.

(7). Ibidem, p. 91.

(8). Ibidem.

(9). Apostol Stan, op. cit., p. 178-179.

(10). luliu Maniu, Testament moral-politic, Ed. Gândirea româneascã, Bucuresti. 1991. p. 102.

(11). Ibidem, p. 120.

(12). Iuliu Maniu în fata istoriei, Bucuresti, 1993, p. 349-350.

(13). luliu Maniu, Declaralii, discursuri, memorii, scrisori. 1934-1941 / Copii Xerox / Biblioteca Centralã Universitarã "Lucian Slaga" Cluj-Napoca, f. 107.

(14). Iuliu Maniu în fata istoriei, Bucuresti, 1993, p. 215-216.

(15). lstoria Partidului National Tãrãnesc. Documente 1926-1947, Bucuresti, 2000, p.187.

(16). Iuliu Maniu, Testament moral-politic, .. " p. 207.

(17). Apostol Stan, op. cit. , p. 168.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------